Antioxidanții: “mai mult” nu înseamnă “mai bine”

Am observat de multă vreme un trend ȋn ceea ce privește aspectul wellness: este greu să treci printr-un magazin fără să întâlnești produse prin care se promovează „puterea antioxidantă”. Și sunt sigur că ați observat și voi. Termenul apare pe produse destinate imunității, energiei sau longevității, fie băuturi, suplimente – chiar și pe ambalajele produselor procesate! Mesajul pare întotdeauna același: radicalii liberi sunt “răi”, antioxidanții sunt “buni”, și, prin urmare, “mai mult” ar trebui să însemne “mai bine”. Doar că se pierde foarte ușor din vedere faptul că organismul uman e foarte complex și nu funcționează “în alb și negru”; ȋn cazul de față nu urmărește eliminarea oxidării cu orice preț, ci controlul ei, ȋn sens de echilibru.

Oxidarea nu este un proces metabolic nedorit, accidental. Ba dimpotrivă, este unul vital. Prin oxidarea glucozei și a acizilor grași sunt transferați electroni către lanțul respirator mitocondrial. Energia eliberată permite formarea gradientului de protoni care pune în mișcare ATP-sintaza. Astfel este produsă cea mai mare parte a ATP-ului, moneda energetică a celulei.

Așadar, organismul funcționează prin intermediul oxidării, nu ȋn ciuda acesteia.

Sigur că ȋn timpul metabolismului apar și specii reactive de oxigen și azot, reunite frecvent sub termenul de „radicali liberi”. Atunci când sunt produse în exces, persistă prea mult sau apar într-un compartiment celular nepotrivit, acestea pot modifica lipidele, proteinele și ADN-ul. Dar ȋn cantități fiziologice sunt mesageri celulari esențiali, având rol activ ȋn:

• adaptarea la efort
• reglarea vasculară
• remodelarea țesuturilor
• sensibilitatea la insulină
• răspunsul imun (unele celule imune produc deliberat specii reactive pentru a distruge microorganismele)
• eliminarea celulelor profund afectate sau anormale.

Relația cu cancerul este, se pare, bidirecțională. Stresul oxidativ cronic poate favoriza leziunile ADN, inflamația și progresia tumorală. În același timp, neutralizarea excesivă a semnalelor oxidative poate permite unor celule deja transformate să supraviețuiască mai ușor. Prin urmare, radicalii liberi nu sunt nici exclusiv toxici, nici universal protectori. Efectul lor depinde de cantitate, durată, localizare și context biologic.

Pierderea controlului este problema, nu oxidarea

Stresul oxidativ apare atunci când producția speciilor reactive depășește capacitatea organismului de a le utiliza, neutraliza și repara efectele. Se poate instala în contexte foarte diferite:

• inflamație cronică
• hiperglicemie
• fumat
• poluare
• exces caloric
• privarea de somn
• disfuncții mitocondriale
• multe dintre bolile cronice

Dar generarea stresului oxidativ nu implică, ȋn sine, că soluția este administrarea unor cantități mari de antioxidanți.

Corpul dispune de propriile rețele de protecție: glutation, superoxid-dismutază, catalază, tioredoxină și numeroase enzime dependente de micronutrienți. Aceste sisteme nu elimină oxidarea, ci mai degrabă o reglează în timp și spațiu, păstrând ceea ce este considerat semnal util și limitând cât se poate de mult deteriorările. Și tocmai aceasta este diferența dintre echilibrul redox și antioxidarea forțată.

Trebuie să știm clar că un organism sănătos nu este unul lipsit de oxidanți sau oxidare, ci unul capabil să genereze un răspuns oxidativ atunci când este necesar și să-l oprească după ce acesta și-a îndeplinit funcția.

Sportul: demonstrația că oxidarea poate fi utilă

Exercițiul fizic oferă unul dintre cele mai clare exemple pentru aceasta. Contracția musculară crește temporar producția speciilor reactive de oxigen și azot. În limite fiziologice, acestea nu sunt simple reziduuri metabolice; sunt semnale care activează biogeneza mitocondrială, apărarea antioxidantă endogenă, remodelarea musculară și o parte dintre adaptările metabolice la antrenament.

Prin urmare, efortul nu ne face mai rezilienți pentru că evită stresul oxidativ, ci pentru că organismul învață să-i răspundă mai bine. Fenomenul poartă numele de hormeză: un stimul moderat activează mecanisme de adaptare care cresc reziliența sistemului. Mișcarea, postul alimentar, variațiile de temperatură și numeroși compuși vegetali pot funcționa în acest mod.

Această distincție schimbă modul în care trebuie privită suplimentarea antioxidantă în jurul exercițiului. Reducerea markerilor de oxidare nu înseamnă automat performanță mai bună, recuperare superioară sau adaptare musculară mai eficientă. Într-un studiu efectuat la oameni, dozele mari de vitamine C și E au redus unele dintre adaptările favorabile ale sensibilității la insulină induse de exercițiu. Rezultatul nu demonstrează că orice antioxidant anulează beneficiile sportului, ci doar că neutralizarea excesivă a unui semnal fiziologic poate diminua adaptarea pe care încercăm să o obținem.

O revizuire sistematică a 36 de studii a ajuns la o concluzie similară: suplimentarea antioxidantă cronică poate reduce unele căi de semnalizare implicate în hipertrofia musculară și poate împiedica dezvoltarea enzimelor antioxidante proprii după antrenament. Efectele asupra performanței nu au fost însă uniforme și au depins de statusul inițial, doză și contextul individual.

O altă analiză a relevat faptul că administrarea cronică a combinației de vitamina C în doză mare și vitamina E în perioadele de antrenament intens a ridicat cele mai multe întrebări privind interferența cu adaptarea musculară.

De aici o distincție importantă: recuperarea imediată și adaptarea pe termen lung nu sunt întotdeauna același lucru. În anumite situații precum competiții succesive, efort foarte intens, recuperare insuficientă, aport alimentar inadecvat sau deficite nutriționale, o intervenție judicios aleasă poate fi utilă. Însă pentru un antrenament considerat obișnuit neutralizarea repetată a semnalului oxidativ poate diminua tocmai stimulul din care se construiește adaptarea.

Doza, momentul administrării, tipul antioxidantului, alimentația, nivelul de antrenament și statusul metabolic individual contează mai mult decât simpla etichetă de „antioxidant”. Conceptul recent de „periodizare redox” încearcă să organizeze aceste variabile în funcție de obiectiv: stimularea adaptării pe termen lung sau susținerea recuperării imediate; un cadru interesant, cu prspective de studiu mai apropfundat și validare clinică.

Alimente naturale versus compuși sintetici

O porție de fructe de pădure nu este echivalentul unui extract concentrat definit printr-o valoare „antioxidantă”. Alimentele oferă simultan fibre, vitamine, minerale, polifenoli și sute de alte molecule bioactive, în doze moderate și într-o matrice biologică complexă. Nu putem atribui efectul unui aliment integral unei singure molecule și apoi multiplicat prin creșterea dozei acelei molecule. Și cred că aici apar unele confuzii și erori de logică: dacă un aport alimentar mai mare dintr-un nutrient se asociază cu rezultate favorabile, o doză farmacologică din același nutrient ar trebui să producă rezultate și mai bune. Trebuie să luăm aminte ca antioxidanții nu au efecte universale, iar administrarea în doze supranutriționale nu este biologic neutră – și trebuie deci controlată foarte bine. De altfel, molecula, doza, forma chimică, durata, statusul nutrițional, fumatul, boala și tratamentele concomitente pot schimba radical rezultatul.

„Natural” nu înseamnă lipsit de risc

Și extractele vegetale foarte concentrate au efecte farmacologice, interacțiuni și chiar și toxicitate. Extractul concentrat de ceai verde este un exemplu: ceaiul verde consumat ca băutură și un extract care concentrează masiv anumiți compuși nu au același efect și nici aceleași interacțiuni.

„Natural”, „vegetal” și „antioxidant” nu sunt sinonime cu „lipsit de orice risc” sau “luați oricum, oricât și oricând, că va fi bine”. Prin concentrare, o componentă alimentară poate trece de la o simplă expunere nutrițională la o doză cu efect farmacologic.

Mai mult, unii compuși considerați antioxidanți pot modifica absorbția, metabolizarea, efectul sau toxicitatea medicamentelor. În oncologie problema este deosebit de sensibilă. Anumite tratamente folosesc mecanisme oxidative pentru a afecta celulele tumorale, astfel încât suplimentarea în timpul chimioterapiei sau radioterapiei trebuie evaluată individual, nu presupusă automat protectoare. Desigur, nu orice antioxidant interferează cu orice tratament oncologic. Interacțiunea depinde de substanță, doză, moment, tipul cancerului și terapia administrată. Tocmai de aceea, regula trebuie să fie „potrivit contextului”, nu „mai mult, că e mai bine”.

Nu există o doză universală de „antioxidanți”

Pentru vitaminele și mineralele esențiale există valori de referință privind aportul, deoarece organismul are nevoie de ele, iar deficitul produce consecințe previzibile. Situația este diferită pentru mulțimea de polifenoli și alte substanțe vegetale cu potențial antioxidant. Nu există o cantitate totală de „antioxidanți non-nutritivi” care să poată fi recomandată universal. Compușii diferă foarte mult prin structură, absorbție, metabolizare și efect biologic. Mai mult, răspunsul la ei variază de la o persoană la alta; influențează modul în care polifenolii sunt eliberați din alimente, transformați, absorbiți și eliminați:

• vârsta
• alimentația
• microbiota intestinală
• tranzitul digestiv
• expresia enzimelor metabolice
• starea ficatului

Aceeași doză poate produce metaboliți și efecte diferite la persoane diferite. O parte din ceea ce numim „efectul unui polifenol” poate fi, în realitate, efectul metaboliților produși de microbiota unei anumite persoane. Cantitățile declarate de antioxidanți pe etichete sunt prea puțin informative; nu descriu biodisponibilitatea, răspunsul metabolic și nici rezultatul clinic.

Ȋn contextul unei medicini cu adevărat integrative poate că ar trebui să trecem peste nivelul ridicat de ȋntrebarea „Câți antioxidanți consumă această persoană?” la nivelul “Care este sursa stresului oxidativ? Cum funcționează metabolismul, ficatul și microbiota? Ce medicamente sunt administrate? Care este obiectivul: corectarea unui deficit, susținerea recuperării sau tratarea unei afecțiuni anume?” Fără acest context, suplimentarea nu rămâne decât o intervenție generică.

Longevitatea nu ȋnseamnă neapărat antioxidare

Teoria conform căreia radicalii liberi determină îmbătrânirea a avut un rol important în cercetare, și acum “bântuie” prin media de profil. Versiunea simplificată, “mai puțini radicali înseamnă automat o viață mai lungă” nu a rezistat integral verificării experimentale.

De ce? Pentru că o parte dintre ipotezele inițiale au fost dezvoltate folosind animale modificate genetic, crescute în condiții controlate. Aceste rezultate nu pot fi transferate direct asupra oamenilor care trăiesc într-un mediu complex și sunt expuși unor combinații variabile de alimentație, stres, activitate fizică, poluare, infecții și factori sociali. La om, îmbătrânirea implică simultan funcția mitocondrială, repararea ADN-ului, inflamația,  metabolismul, imunitatea și capacitatea de regenerare. Reducerea întregului proces la cantitatea de radicali liberi este insuficientă.

Dar nu susțin prin aceasta că suplimentarea nu își are locul. Corectarea unei carențe clare, utilizarea într-o indicație precisă sau administrarea monitorizată într-un anumit context clinic sunt fundamental diferite de consumul preventiv, nediferențiat și în doze variabile , sau chiar mari.

Și nici măcar în sport nu există un „scor antioxidant” care trebuie maximizat sau atins. Creatina, acizii grași omega-3, antocianinele, curcumina, N-acetilcisteina sau astaxantina au rolul lor bine definit și mecanisme diferite, iar eventualele beneficii nu pot fi reduse doar la capacitatea de a neutraliza radicalii liberi. Scăderea unui marker biochimic al oxidării nu dovedește automat un beneficiu clinic.

Categoric, antioxidanții nu sunt inutili, nici dăunători. Și nici stresul oxidativ nu trebuie ignorat. Mesajul meu este este că nu orice oxidare reprezintă o leziune și nu orice reducere a oxidării reprezintă un beneficiu. Sănătatea stă în capacitatea organismului de a trece controlat de la oxidare la reducere și înapoi, nu a ne situa la una dintre extremele acestei balanțe redox.

Sfatul meu e simplu: alimentație variată, alimente integrale, mișcare regulată, somn adecvat, control metabolic și corectarea țintită a carențelor, prin definirea nevoii, dozei, momentului și obiectivului, categoric nu prin presupunerea că mai multă „antioxidare” este întotdeauna mai bună.