Aminoacizii esențiali

Partea I. Aminoacizii esențiali în literatura de specialitate

Ce sunt?

Proteinele sunt formate din 20 de aminoacizi. Pe 9 dintre ei organismul uman nu îi poate produce deloc sau nu îi produce în cantitate suficientă, așa că trebuie luați din alimentație. Aceștia sunt aminoacizii esențiali (sau indispensabili): histidină, izoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, treonină, triptofan, valină

Literatura mai veche menționa 8 aminoacizi esențiali la adult. Histidina era considerată esențială doar pentru sugari, dar FAO/WHO o include și pentru adulți din 1985.

Pe lângă aceștia există și aminoacizii condiționat esențiali: arginină, cisteină, glutamină, glicină, prolină și tirozină. Organismul îi produce în mod normal, dar în anumite situații devin necesari din alimentație: la prematuri, în stres metabolic sever, arsuri, sepsis, boli hepatice sau renale. De exemplu, tirozina se formează din fenilalanină, iar cisteina din metionină.

Rolul fiecăruia și sursele principale

Necesar zilnic la adult

Valorile de referință sunt cele din raportul WHO/FAO/UNU din 2007, exprimate în mg pe kg corp pe zi:

O dietă variată care acoperă necesarul de proteine (aproximativ 0,8 g/kg/zi la adultul sănătos) asigură de obicei și aceste cantități.

Proteine complete și combinarea surselor vegetale

• Proteinele complete conțin toți cei 9 aminoacizi esențiali în proporții bune. Aici intră proteinele animale (ouă, lactate, carne, pește), dar și unele vegetale: soia, quinoa, hrișca.
• Aminoacidul limitant este cel care se găsește în cantitatea cea mai mică într-un aliment. La cereale este lizina, iar la leguminoase este metionina. Cele două se completează reciproc, de exemplu orez cu fasole sau pâine cu hummus.
• Literatura actuală arată că nu e nevoie să combini aceste alimente la aceeași masă. Contează ce mănânci pe parcursul zilei.

Ce se întâmplă când lipsesc

Observație importantă: deficitul izolat al unui singur aminoacid esențial este rar la persoanele care mănâncă variat. De cele mai multe ori apare un deficit proteic general, în situații ca malnutriția, dietele foarte restrictive, alcoolismul, bolile cronice, vârsta înaintată sau malabsorbția.

Semne generale ale deficitului proteic:

• pierderea masei musculare (sarcopenie), slăbiciune și oboseală
• edeme, cauzate de albumina scăzută
• vindecarea lentă a rănilor, infecții frecvente (imunitate scăzută)
• păr subțire și fragil, unghii casante, modificări ale pielii
• ficat gras
• la copii: întârzierea creșterii. Formele severe sunt kwashiorkor (cu edeme) și marasmus (emaciere)

Situații specifice descrise în literatură:

• Triptofan: când lipsesc atât triptofanul, cât și niacina, apare pelagra („cei 3 D”: dermatită, diaree, demență). Era frecventă la populațiile care se hrăneau aproape exclusiv cu porumb, inclusiv în România de altădată. Apare și în boala Hartnup, o tulburare genetică de absorbție. Aportul scăzut de triptofan poate reduce nivelul de serotonină, fiind asociat cu tulburări de dispoziție și somn.
• Lizină: oboseală, greață, anemie, creștere încetinită și afectarea colagenului. Riscul e mai mare în dietele bazate aproape exclusiv pe cereale.
• Metionină: scad glutationul și capacitatea antioxidantă. Pot apărea ficat gras și modificări ale pielii și părului.
• Histidină: studiile clasice pe sugari au descris eczeme și creștere slabă, iar la adulții cu insuficiență renală a fost descrisă anemie.
• Leucină, izoleucină, valină (BCAA): pierdere musculară și bilanț azotat negativ.
• Fenilalanină: scade producția de tirozină, deci și cea de catecholamine și hormoni tiroidieni.

Situația inversă: în unele boli genetice problema nu e lipsa, ci acumularea unui aminoacid care nu poate fi metabolizat. Exemple sunt fenilcetonuria (fenilalanina) și boala urinii cu miros de sirop de arțar (BCAA). În aceste boli, aportul trebuie restricționat.

Partea a II-a. Perspectiva medicinei ortomoleculare

Contextul

Termenul „ortomolecular” a fost introdus de Linus Pauling în 1968. Ideea de bază este că bolile pot fi prevenite sau tratate dacă se corectează concentrațiile substanțelor care există în mod natural în organism, cum sunt vitaminele, mineralele și aminoacizii. Abordarea pornește de la lucrările lui Abram Hoffer, care folosea niacina în schizofrenie, și de la conceptul de „individualitate biochimică” al lui Roger Williams.

Principalele idei ale acestei abordări

1. Doza optimă contează mai mult decât doza minimă. Valorile oficiale (RDA, WHO) sunt văzute ca praguri care previn boala evidentă. Ortomolecularii susțin că ele nu asigură funcționarea optimă și că necesarul real poate diferi mult de la o persoană la alta.
2. Deficitele subclinice ar fi frecvente. Chiar și cu o alimentație aparent normală, aportul sau utilizarea aminoacizilor ar putea fi insuficiente din cauza:
   • acidului gastric scăzut sau a lipsei enzimelor digestive, care duc la o digestie proastă a proteinelor
   • disbiozei intestinale și a malabsorbției
   • stresului cronic, al bolilor cronice sau al efortului intens, care cresc consumul
   • dietelor restrictive, precum cele vegane neechilibrate sau cele de slăbire
   • medicamentelor și a lipsei cofactorilor, de exemplu vitamina B6, magneziul sau zincul, fără de care aminoacizii nu se transformă corect
3. Aminoacizii sunt tratați ca precursori ai neurotransmițătorilor. Accentul cade pe legătura dintre aminoacizi și dispoziție, somn sau energie:
   • triptofanul (sau 5-HTP) → serotonină și melatonină: folosit pentru depresie, anxietate, insomnie și poftele de dulce
   • fenilalanina și tirozina → dopamină și noradrenalină: folosite pentru oboseală, apatie, lipsa motivației, stres și dependențe
   • metionina (sau SAMe) → metilare: folosită pentru depresie și susținerea ficatului
4. Deficitul se evaluează prin analize de laborator. Se folosesc profilul aminoacizilor din plasmă sau din urină și acizii organici din urină. Pe baza lor se recomandă suplimente personalizate, de regulă în doze mult mai mari decât aportul obișnuit din alimente.

Simptome atribuite deficitului, în această viziune

Lista de simptome este mult mai largă decât în medicina clasică. Pe lângă pierderea musculară și edemele, sunt puse pe seama unui deficit de aminoacizi:

• depresie, anxietate, iritabilitate, insomnie (triptofan)
• oboseală cronică, ceață mentală, lipsă de concentrare, libido scăzut (tirozină, fenilalanină)
• herpes recurent (lizină)
• detoxifiere hepatică slabă, sensibilitate chimică (metionină, cisteină și glutation)
• recuperare lentă după efort și pierdere musculară (BCAA)

Riscuri de știut

• Triptofanul sau 5-HTP luate împreună cu antidepresive (SSRI, IMAO) sau cu triptani pot provoca sindrom serotoninergic.
• În 1989, suplimentele de L-triptofan contaminate de la un singur producător au provocat o epidemie de sindrom eozinofilie-mialgie, cu zeci de decese.
• Tirozina interacționează cu inhibitorii MAO și cu tratamentul tiroidian.
• Dozele mari de metionină pot crește homocisteina.
• În bolile de rinichi sau de ficat, dozele mari de aminoacizi pot fi periculoase.

Rolul materialului este pur informativ, nu de diagnostic şi tratament, şi este foarte important să consultaţi un specialist atunci când doriți să începeți o terapie complementară.