Susținerea ortomoleculară a rinichilor

Ȋn Medicina Intgrativă sau Funcțională pare că rinichilor le este rezervat un loc mai codaș. Se vorbește foarte mult despre reglare digestivă, microbiom, detoxifiere, metale grele etc., ȋn timp ce despre funcția renală oarecum mai rar. M-am gândit să abordez această temă și să vedem ȋmpreună cum anume putem susține aceste organe și excreția asigurată de ele – absolut critică pentru viața noastră.

Rolurile rinichilor sunt numeroase și variate: mențin echilibrul apei, electroliților și al mediului acido-bazic, elimină produșii reziduali ai metabolismului și participă la controlul tensiunii arteriale, formarea globulelor roșii și activarea vitaminei D. Iar scăderea funcției renale aduce cu sine tot atâtea dezechilibre, “traduse” prin modificări care afectează întregul organism: acumularea toxinelor uremice (compuși chimici toxici generați și prezenți ȋn sânge atunci când rinichii își pierd capacitatea de filtrare), dezechilibre minerale, inflamație, stres oxidativ și creșterea riscului cardiovascular. Susținerea ortomoleculară a acestor organe urmărește corectarea deficitelor și influențarea acestor procese prin vitamine, minerale, cofactori metabolici, acizi grași și compuși fitoterapeutici. Alegerea lor depinde de context și moment: funcția renală, starea nutrițională, prezența necesității dializei și tratamentele concomitente. De exemplu, un nutrient necesar organismului poate necesita ajustarea dozei de aport atunci când eliminarea sa (ori a produșilor săi de metabolism) este redusă.

Boala cronică de rinichi este considerată ca având drept substrat fiziopatologic mai multe mecanisme: stresul oxidativ – care, după cum se cunoaște,  apare prin dezechilibrul dintre producerea speciilor reactive de oxigen și capacitatea de neutralizare a acestora. Sistemele antioxidante implică enzime precum superoxid-dismutaza, catalaza și glutation-peroxidaza, alături de glutation și vitaminele C și E. Când apărarea antioxidantă este insuficientă, sunt afectate membranele, proteinele și funcția celulară. Inflamația întreține aceste leziuni. Activarea unor căi precum NF-κB (un grup de proteine care ajută celulele să reacționeze rapid la infecții, toxine și stres) favorizează producerea mediatorilor inflamatori, iar semnalizarea prin TGF-β/Smad (axă moleculară esențială care reglează creșterea, diferențierea, apoptoza și răspunsul imun, având un rol major în dezvoltarea fibrozelor și a cancerului) contribuie la fibroză (acumularea progresivă a țesutului cicatricial în rinichi). Hiperglicemia adaugă o încărcătură suplimentară prin formarea produșilor avansați de glicare, care modifică proteinele și afectează microcirculația.

Toate aceste mecanisme pot fi contracarate sau dezamorsate prin anumite elemente ce țin de Medicina Ortomoleculară. Astfel:

• coenzima Q10 participă la producerea energiei mitocondriale și are activitate antioxidantă. În unele evaluări clinice, administrarea sa a fost asociată cu ameliorarea diurezei și a clearance-ului creatininei, precum și cu scăderea markerilor de oxidare.
• glutationul este elementul principal al apărării antioxidante. N-acetilcisteina reprezintă precursorul pentru sinteza sa și poate influența răspunsurile oxidative ale celulelor inflamatorii.
• acidul alfa-lipoic (ALA) este implicat în metabolismul energetic și protecția antioxidantă, cu efecte renale favorabile.
• carnitina facilitează transportul acizilor grași în mitocondrii; diminuarea disponibilității sale în uremie poate contribui la afectarea funcției musculare și a toleranței la efort, de aceea suplimentarea poate avea utilitate ȋn acest context.
• sunt indicate vitaminele antioxidante, precum vitamina E (contribuie la protejarea componentelor celulare împotriva oxidării) și vitamina C, care participă la apărarea antioxidantă și la absorbția și utilizarea fierului, aspect relevant în contextul anemiei.
• vitaminele complexului B intervin într-o zonă delicată: metabolismul homocisteinei. Folatul și vitamina B₁₂ participă la conversia acesteia către metionină, iar vitamina B₆ susține calea de transsulfurare. Betaina furnizează grupări metil și poate contribui la reducerea homocisteinei.
• acizii grași omega-3 (EPA și DHA) sunt implicați în modularea răspunsului inflamator. În anumite contexte, în special în afectarea renală asociată diabetului, s-a constatat că suplimentarea poate reduce proteinuria (pierderea proteinelor prin urină).

Pe lângă cele de mai sus, perspectiva este completată de statusul funcției digestive. Microbiota produce precursori ai unor toxine uremice, precum indoxil sulfatul și p-crezol sulfatul. Când eliminarea renală scade, aceste substanțe se pot acumula. În același timp, boala renală modifică mediul intestinal, compoziția microbiotei și funcția barierei intestinale (de altfel, axa intestin-rinichi descrie această relație bidirecțională). Probioticele și sinbioticele urmăresc modificarea activității microbiotei. Sinbioticele asociază microorganisme cu substraturi prebiotice care susțin activitatea acestora, având drept posibil rezultat reduceri ale azotului ureic sanguin și modificări ale unor parametri inflamatori.

Compușii vegetali cu rol terapeutic investigați și utilizați clinic pentru bolile renale sunt quercetina, hesperidina, curcuminul, berberina și polizaharidele din Astragalus membranaceus, capabili să influențeze apărarea antioxidantă, inflamația, funcția mitocondrială, fibroza și microbiota. Activarea Nrf2/HO-1 (principalul mecanism de apărare celulară împotriva stresului oxidativ și a inflamației) favorizează răspunsul antioxidant celular, modularea NF-κB influențează inflamația, iar intervenția asupra TGF-β/Smad poate limita procesele profibrotice.

Unii compuși precum polizaharidele și polifenolii favorizează bacterii producătoare de acizi grași cu lanț scurt, metaboliți implicați în comunicarea dintre intestin și rinichi; alți compuși pot reduce producția intestinală a unor toxine uremice.

Susținerea ortomoleculară include și corectarea unor dezechilibre biochimice specifice, precum hiperfosfatemia și acidoza metabolică. Reducerea eliminării fosfatului perturbă relația dintre fosfor, calciu și reglarea hormonală a metabolismului mineral și poate favoriza calcificarea vasculară. Niacina și nicotinamida sunt investigate pentru reducerea fosfatului, inclusiv prin influențarea transportului intestinal. Niacina este, totodată, precursor pentru NAD, cofactor necesar reacțiilor metabolice și producției de energie. Pe lângă aceasta, bicarbonatul de sodiu (singur sau ȋn amestecuri cu alți compuși cu rol de alcalinizare) urmărește corectarea acidozei metabolice. Desigur, aceste intervenții răspund unor dezechilibre măsurabile și necesită ajustare după valorile biologice și contextul clinic.

Dincolo de toate acestea, baza susținerii nutriționale rămâne alimentația. Metabolizarea proteinelor generează produși azotați, iar necesarul proteic trebuie corelat cu funcția renală, pierderile urinare și starea nutrițională. Aportul de sodiu, potasiu și fosfor necesită ajustare în funcție de rezultatele analizelor. Restricțiile alimentare pot reduce și aportul unor vitamine sau compuși vegetali, ceea ce justifică pe deplin evaluarea deficitelor. Nu ȋn ultimul rând, aportul de lichide trebuie, la rândul său, adaptat capacității de eliminare și situației clinice.

Menționez și necesitatea unei evaluări complete nu doar a funcției renale, ci și – pe cât posibil – a ȋntregului organism, pentru a identifica și trata, pe lângă disfuncțiile evidente, și pe cele care nu sunt ușor de identificat (precum hiperhomocisteinuria sau o carență a unui anumit element nutrițional). Și, desigur, o reevaluare periodică, pentru o susținere cât mai personalizată, mai țintită pe nevoile curente.

Să fie spre folos!