Celălalt Semmelweis

Cu patru ani înainte ca un medic ungur să fie distrus la Viena pentru o idee, un altul, în Boston, ajunsese la exact aceeași concluzie. A fost atacat la fel de dur. Și totuși a trăit până la 85 de ani, idol literar al Americii, decan al unei mari facultăți de medicină, mort în patul lui, cu copiii și nepoții în jur. Întrebarea incomodă  este de ce.

L-am lăsat pe Ignaz Semmelweis într-un mormânt anonim de la marginea Vienei. Dar povestea febrei puerperale nu începe acolo, și nu se închide acolo. Pentru că, exact în aceiași ani chiar puțin înainte ca Semmelweis să intre în Spitalul General și să înceapă să numere la patru mii cinci sute de kilometri distanță, pe celălalt mal al Atlanticului, un alt medic ajunsese, independent, la aceeași concluzie. Se numea Oliver Wendell Holmes. A scris, a publicat, a fost atacat. A susținut același adevăr, în același moment al istoriei. Și totuși: a supraviețuit. A trăit până la 85 de ani, a devenit decanul Facultății de Medicină de la Harvard, scriitor de bestseller, figură literară națională. A murit în patul lui, deplâns ca un simbol cultural al Americii. Întrebarea pe care o lasă povestea lui și care apasă mai greu decât ne-ar plăcea să credem este simplă și incomodă: ce face ca, atunci când doi oameni descoperă același adevăr la fel de greu de acceptat, unul să se prăbușească, iar celălalt să se ridice mai puternic?

În 1843, când Holmes a publicat eseul care avea să-i schimbe traiectoria. Era un medic tânăr, de 34 de ani, formator la Harvard, dar cunoscut deja, mai mult pentru poeziile lui satirice publicate prin reviste literare bostoniane decât pentru contribuțiile lui medicale.

Era un personaj curios: medic prin profesie, poet prin vocație, eseist prin temperament. În Bostonul anilor 1840 un oraș care încă se considera, sincer, capitala morală a Americii Holmes era genul de bărbat invitat la cele mai bune dineuri, citat în cele mai bune ziare, prieten cu cei mai influenți cetățeni. Avea ceea ce Semmelweis nu avea să aibă niciodată: rețea, prestigiu social, mai multe identități profesionale, și o cultură care prețuia ironia mai mult decât indignarea.

Eseul pe care l-a publicat într-o revistă medicală modestă, citită aproape exclusiv de specialiști pornea de la o serie de cazuri concrete: medici care, după ce examinaseră o pacientă moartă de febră de lăuzie, sau participaseră la o autopsie, fuseseră chemați la o naștere și femeia murise. Apoi la o altă naștere, la a treia, la a patra. Holmes a strâns relatările, le-a aliniat, a calculat probabilitățile. Numărul cazurilor era prea mare ca să fie întâmplare. Concluzia i s-a impus de la sine: febra puerperală nu era un destin trist al nașterii. Era o boală transmisibilă, purtată din pacient în pacient prin mâinile celor care îi îngrijeau. Vocabularul lui era cu trei decenii înaintea teoriei microbiene care spunea, simplu, că medicii cărau ceva invizibil, dar mortal de la o femeie la alta.

Reacția n-a întârziat. Doi obstetricieni cu prestigiu enorm, Charles Meigs și Hugh Hodge, amândoi din Philadelphia, amândoi prieteni cu jumătate din profesorii medicinii americane, s-au năpustit cu replici dure, condescendente, pline de retorica indignării profesionale rănite. Linia care a rămas în istorie e a lui Meigs: medicul, susținea el, este prin definiție un gentleman, iar mâinile unui gentleman sunt, prin definiție, curate. Era exact aceeași frază pe care, în Viena, profesia avea s-o gândească mut despre Semmelweis. Doar că în Boston a fost rostită cu voce tare, în paginile revistelor de specialitate.

Aici se desparte povestea lui Holmes de cea a maghiarului din Viena. Holmes nu a scris scrisori deschise în care să-i numească „asasini” pe adversari. Nu a publicat o carte plină de sarcasm și de durere. Nu și-a făcut din respingere o boală a sufletului. A așteptat doisprezece ani, a strâns dovezi noi, a recitit literatura, și în 1855 a republicat eseul ca un mic volum de sine stătător, cu o introducere amplă, sobră, în care răspundea, punct cu punct, criticilor primite. Tonul lui era ferm, dar fără furie. Argumentul, mai puternic decât în prima versiune, dar mai ales singura linie din carte care a străbătut secolele declara, în esență, că ar prefera să salveze măcar o mamă de la moartea adusă de îngrijitorul ei, decât să-și amăgească orgoliul cu pacientele câte i-ar fi reușit să le salveze altfel, după ce el însuși le purtase boala.

Era, în acest gest, ceva ce Semmelweis nu a putut niciodată: o disociere între adevăr și sine. Holmes, atacat, nu se simțea distrus. Era doar un medic atacat pe lângă tot ce mai era poet, eseist, profesor, cetățean al unui oraș care îl iubea. Pentru Semmelweis, fiecare medic care nu se spăla pe mâini era o crimă personală, și fiecare medic care îl respingea, un complice. Pentru Holmes, era o eroare a cuiva, care, cu vremea, putea fi corectată.

Cele două vieți și-au luat, după acel moment, drumuri pe cât se poate de diferite. În 1847 exact anul în care Semmelweis făcea descoperirea lui în Viena Holmes era numit decan al Facultății de Medicină de la Harvard. A continuat să scrie. În 1858, eseurile lui adunate sub titlul Autocratul mesei de mic-dejun au devenit unul dintre cele mai populare volume din America. Universități i-au dat doctorate honoris causa. Fiul lui Oliver Wendell Holmes Jr. avea să devină unul dintre cei mai influenți judecători din istoria Statelor Unite. Holmes însuși, când a murit în 1894, la 85 de ani, era deplâns ca pierderea unui simbol național. În același timp, în Europa, Semmelweis era de aproape trei decenii într-un mormânt aproape uitat, și avea să fie reabilitat abia după ce Pasteur și Lister vor fi pus, în sfârșit, teoria microbilor pe rafturile spitalelor. Reabilitarea lui postumă, târzie, neputincioasă a fost generoasă. Spitale, statui, universități. Dar Semmelweis nu a aflat niciodată și nu a putut să afle vreodată despre ea.

De ce? Aceasta e întrebarea care nu se lasă închisă ușor.

Cea mai comodă explicație ar fi diferența de personalitate. Holmes era senin, ironic, sociabil. Semmelweis era încordat, neliniștit. A reduce povestea la temperament e a o trivializa. În realitate, Holmes a avut tot ceea ce Semmelweis nu a avut, și fiecare element a contat, o cultură care prețuia argumentul calm, o profesie cu rețele de putere care îl apărau în loc să-l denunțe, un statut social care nu-i depindea de un singur succes, o identitate multiplă (poet, eseist, profesor, cetățean), care îi permitea să nu se prăbușească atunci când una dintre ele era atacată si poate cel mai important, o țară care era, comparativ, în plin proces de inventare a propriei sale modernități, și care nu vedea în critică o ofensă personală împotriva ordinii statului.

Semmelweis era ungur într-un imperiu vienez care îl considera al doilea-rol într-o profesie unde domina elita germanofonă. Era angajat fără funcție de conducere, fără protectori, fără loialități politice utile. Era într-o cultură care prețuia ierarhia mai mult decât adevărul, și forma mai mult decât conținutul. Iar pentru el, descoperirea era totul. Când a fost respinsă, a fost respins el.

Cu alte cuvinte, Holmes a putut supraviețui pentru că nu era doar un medic care a avut dreptate. Era un întreg ecosistem. Semmelweis era doar un medic  și unul care, în ochii sistemului din care făcea parte, nu avea voie să aibă dreptate înaintea celor de deasupra lui.

E o lecție incomodă. Sugerează că adevărul, în profesii, nu e judecat după el însuși. E judecat după cine îl susține, iar asta, dacă e să fim sinceri, contrazice tot ce ne place să credem despre cum funcționează știința.

Există o consolare, deși e una târzie și incompletă. Atât Holmes, cât și Semmelweis, au avut, până la urmă, dreptate. Mâinile celor care nu se spălau ucideau. Astăzi, în orice spital, fiecare alcool gel-dispenser este, fără să știe, omagiul adus amândurora chiar dacă numele lor nu e scris pe el. Adevărul a învins, în cele din urmă. A învins, însă, după lungi decenii. Iar pentru zecile de mii de femei care au murit între timp, această victorie a venit prea târziu.

Întrebarea care apasă, dacă ai citit povestea ambilor, nu e doar despre ei. E despre noi. Despre ce facem astăzi, când cineva ne aduce o evidență care ar însemna să acceptăm că am greșit. Ascultăm sau ne facem că nu auzim? Ne uităm la dovezi  sau ne uităm la cine le aduce?

Răspundem la argument sau răspundem la persoană? Pentru că, dacă povestea lui Semmelweis e despre cum se prăbușesc cei care au dreptate prea devreme, povestea lui Holmes este, mai blândă și mai usturător de adevărată, despre cât de mult contează cine ești atunci când o spui.

O sută optzeci de ani mai târziu, această diferență încă există.