Spitalul cu două aripi. Povestea lui Ignaz Semmelweis

Descoperă povestea medicului care a descoperit cu jumătate de secol înainte ca știința să-i dea dreptate că moartea călătorește, uneori, pe buricele degetelor.

În Viena anilor 1840, lângă poarta celui mai mare spital al orașului se repeta, aproape zilnic, o scenă pe care nimeni nu o găsea, pe-atunci, absurdă. Femei însărcinate, multe dintre ele deja în travaliu, cereau cu disperare să fie internate într-o anume aripă. Nu pentru că ar fi fost mai luminoasă, mai caldă, mai bine dotată. Era aripa moașelor, cea mai modestă, cea mai aglomerată.

Cealaltă, aripa medicilor, avea tot ce ar trebui să-ți dorești dacă te pregăteai să naști într-un spital: personal calificat, studenți la medicină, profesori universitari, instrumente moderne. Totuși, femeile o evitau cu îndârjire. Unele, când aflau că nu au cum alege, preferau să nască în stradă.

Nu era isterie. În aripa medicilor, între 10 și 18 mame din 100 mureau la câteva zile după naștere. În aripa moașelor, două, trei.

Cauza era o boală pe care medicina vremii o cunoștea fără s-o înțeleagă: febra puerperală, febra de lăuzie. Începea cu frisoane și dureri de abdomen, se întindea în câteva zile peste tot corpul și lăsa în urmă un copil fără mamă. Explicațiile vremii vorbeau despre „miasme”, aer bolnav, un destin trist al nașterii pe care medicul îl putea regreta, dar nu îl putea schimba. Nimeni nu-și punea, deocamdată, întrebarea evidentă: dacă era vorba despre aer, de ce aerul era mai ucigaș într-o aripă decât în cealaltă, când amândouă se aflau sub același acoperiș, la 50 de metri una de alta?

În toamna lui 1846 a început să aibă cine să pună întrebarea. Se numea Ignaz Semmelweis. Avea 28 de ani, era maghiar de origine, proaspăt numit asistent la aripa periculoasă. Spre deosebire de colegii săi mai în vârstă, avea o înclinație neobișnuită pentru epoca lui, credea în cifre. A făcut ceva ce părea naiv: a început să numere. A aliniat rând cu rând, lună cu lună, toate nașterile, toate decesele, toate diagnosticele din ambele aripi. A comparat anotimpuri, paciente, tehnici de naștere, chiar și amănunte care astăzi par absurde: ordinea în care era chemat preotul la ultimele slujbe, felul în care se aerisea sala, poziția în care erau așezate femeile pe masă. A testat pe rând toate ipotezele care circulau. Niciuna nu explica diferența. Doi ani s-a luptat cu această obsesie. Colegii îl priveau cu o politețe rezervată. În ochii lor era un suflet prea sensibil, un ambițios care nu-și găsește pacea în fața morții de rutină.

Răspunsul, când a venit în sfârșit, n-a venit dinspre paciente. A venit dinspre un coleg.

În martie 1847, Jakob Kolletschka, profesor de medicină legală al spitalului și prieten apropiat al lui Semmelweis, a fost rănit accidental la mână, în timpul unei autopsii, de bisturiul unui student. Tăietura părea banală. În zilele care au urmat, Kolletschka a făcut febră mare, dureri, insuficiență respiratorie. A murit curând. Semmelweis, îndoliat, s-a apucat să citească raportul autopsiei prietenului său. Ceea ce a descoperit acolo l-a îngrozit. Leziunile interne ale lui Kolletschka erau identice, până la ultimul detaliu, cu cele ale femeilor moarte de febră puerperală. 

Abia atunci s-a făcut legătura.

Medicii și studenții din aripa întâi aveau un obicei pe care nu-l mai pusese nimeni la îndoială. Dimineața disecau cadavre în sala de anatomie. Apoi, cu mâinile încă mirosind a formol și a țesuturi moarte, se duceau direct la sala de nașteri și examinau femeile în travaliu.

Își ștergeau, din când în când, mâinile pe șorț. Nu le spălau cu apă și săpun. Ideea că ceva invizibil, ceva ce nu se vedea, nu se mirosea, nu putea fi atins, putea ucide o femeie, pur și simplu nu exista.

Avea să fie formulată de Pasteur, Lister și Koch abia peste mai bine de două decenii. Dar Semmelweis nu avea nevoie de microbi ca să tragă concluzia. Îi era destul să fi văzut, pe aceeași hârtie, aceleași leziuni. Ceva particule cadaverice, le-a numit, fiindcă nu avea cuvânt mai bun, călătoreau de pe morți pe vii, prin palmele celor care îi atingeau și pe unii, și pe alții, iar în aripa moașelor, unde moașele nu făceau autopsii, acele particule nu ajungeau.

La mijlocul lui mai 1847, Semmelweis a impus o regulă la a cărei simplitate, istoria avea să se cutremure. Înainte de orice examinare, mâinile trebuiau spălate într-o soluție de clorură de var. A ales această substanță nu pentru că ar fi înțeles de ce funcționează, n-avea cum, ci pentru că părea să îndepărteze cel mai bine mirosul de mort. Obsesia lui era să șteargă de pe mâini ceea ce credea că omoară. În lunile care au urmat, mortalitatea din aripa întâi a coborât de la peste 15% la sub 2%. În unele luni, la 1%. O diferență pe care nicio intervenție medicală a secolului XIX nu o mai produsese, în nicio afecțiune, la nicio categorie de paciente.

Ar fi trebuit să fie sfârșitul fericit. Dar exact în acest moment, povestea lui Semmelweis cotește spre ceea ce o face, până astăzi, dureroasă.

Profesia medicală vieneză n-a vrut să-l audă. L-a ignorat, apoi l-a respins. Nu pentru că rezultatele ar fi fost neclare, erau limpezi, reproductibile, scrise în registre pe care oricine le putea deschide. A fost respins pentru că, fără o teorie a microbilor care să explice cum anume poate ceva invizibil să călătorească de la un corp la altul, afirmația lui suna ca misticism. Și pentru că, dincolo de asta, descoperirea lui nu era doar o descoperire. Era, fără să vrea, o acuzație. Dacă mâinile medicilor ucideau, atunci medicii ucideau. Fiecare cimitir vienez plin de mame tinere, fiecare copil crescut fără braț care să-l legene, fiecare bărbat îndoliat, toate aveau, brusc, o cauză umană. Iar cauza purta halat. Pentru o profesie construită, de secole, pe imaginea vindecătorului, această răsturnare era insuportabilă. Mai ușor era să-l declari pe Semmelweis dezechilibrat decât să accepți că mii de femei muriseră pentru un gest pe care nu îl făcuseși: apă, săpun, câteva secunde.

Semmelweis însuși n-a ajutat. Nu era un comunicator răbdător. Nu-și împacheta datele frumos. Prima lui carte importantă a apărut abia în 1861, la 14 ani după descoperire, și era plină de reproșuri, sarcasm și fraze care îi numeau „asasini” pe medicii care refuzau să-i adopte metoda. O profesie care ar fi putut fi convinsă treptat a fost, în schimb, jignită.

Așa a început lungul drum al marginalizării. În 1850 a plecat din Viena, dezamăgit, și s-a întors în Ungaria natală, la Budapesta. A continuat să aplice metoda la clinica care l-a primit și a obținut, și acolo, o scădere dramatică a mortalității, dar recunoașterea nu venea. A scris scrisori deschise. A publicat cartea care avea să rămână necitită. A început, cu anii, să dea semne tot mai grele de tulburare psihică, crize de furie, depresie, paranoia omului care știe că, undeva, chiar în clipa aceea, o femeie moare fiindcă un medic nu s-a spălat pe mâini. Biografii se ceartă încă dacă a fost Alzheimer precoce, sifilis, epuizare sau, pur și simplu, disperarea.

În iulie 1865, colegii l-au convins, sub pretextul unei vizite amicale la un sanatoriu, să urce într-un tren spre Viena. Destinația reală era un ospiciu. L-au internat împotriva voinței sale. A încercat să fugă. A fost înfruntat, iar după reconstituirile biografilor aproape sigur bătut, de gardieni. Două săptămâni mai târziu, a murit de septicemie, pornită dintr-o rană căpătată, cel mai probabil, în timpul acelei altercații. Murise de aceeași boală de care muriseră femeile pe care încercase să le salveze. Avea 47 de ani.

Două decenii mai târziu, în Franța, Louis Pasteur demonstra existența microbilor. În Anglia, Joseph Lister introducea antiseptica în chirurgie. În Germania, Robert Koch identifica bacteriile ca agenți ai bolilor infecțioase. Teoria microbiană a triumfat. Și atunci, abia atunci, Semmelweis a fost scos din uitare și transformat în erou. Spitale i-au purtat numele. Universități. Statui. Un întreg fenomen psihologic a primit, retroactiv, numele lui: reflexul Semmelweis, respingerea instinctivă a unei dovezi noi, atunci când ea contrazice o credință profesional asimilată.

Medicina și-a făcut, cum a putut, penitența. Dar reabilitările postume au, întotdeauna, ceva ironic și insuficient în ele. Omul pe care comunitatea medicală îl sărbătorește pe diploma de absolvire e același pe care comunitatea medicală l-a îngropat într-un mormânt modest de ospiciu.

Lecția pe care o lasă în urmă nu e cea pe care o învățăm la facultate. Nu e lecția despre importanța spălării pe mâini. Aceea e ușoară. Lecția grea este despre cât de puțin ține adevărul de dovezi și cât de mult ține de disponibilitatea celor cărora le ceri să îl accepte. Semmelweis nu a fost respins pentru că datele lui erau slabe. A fost respins pentru că datele lui erau puternice și pentru că a le accepta însemna să accepți că mâinile tale, mâini curate de domn, mâini de medic, erau cele care uciseseră femeile pe care tu pretindeai că le îngrijești. Puțini profesioniști, în istoria omenirii, au fost puși vreodată în fața unui astfel de calcul.

Astăzi, în fiecare spital din lume, la intrarea în fiecare salon, pe fiecare coridor, există un dispenser. Apeși butonul, iese gel alcoolic, îl freci între palme, mergi mai departe. E un gest reflex, făcut fără să te uiți, ca închiderea ușii la mașină. Dar el e acolo. Peste tot. În fiecare spital. În fiecare țară. Și fiecare dintre ele este, dacă ai ochi să vezi, monumentul discret al unui medic mort la Viena, într-un ospiciu, la 47 de ani, bătut de gardieni și uitat pentru încă un sfert de secol de profesia pe care o schimbase pentru totdeauna.