Nu „e în capul tău”. Simptome supărătoare, analize normale.

„Analizele vă sunt bune.”

„Nu aveți nimic.”

„Este pe stres.”

„E doar în capul dumneavoastră.”

Pentru majoritatea pacienților aceste „verdicte” dor cel puţin la fel de tare ca simptomele pentru care se prezintă la medic; poate că le-aţi auzit chiar voi înşivă. De ce? Pentru că simptomele chiar există: durerea, oboseala, palpitațiile, amețeala sau acel nod în gât supărător. Investigațiile ies, de covârşitor de multe ori, normale. Dar oare înseamnă aceasta că suferința este imaginară? Vă invit să aflăm împreună răspunsul.

De unde e această idee: „e doar în capul tău”?

Cercetările moderne arată că durerea şi multe dintre simptomele cronice sunt biopsihosociale. Aceasta înseamnă că implică simultan:

• procese neurologice.
• mecanisme imunologice.
• reglaj hormonal.
• factori metabolici.
• context emoțional.
• mediu social.

Toate aceste informații sunt integrate la nivelul creierului. Dar tocmai aici apare confuzia: faptul că un simptom este procesat în creier nu înseamnă că este inventat.

De altfel, cunoaştem faptul că toate senzaţiile precum vederea sau foamea, ori funcţii precum respiraţia, sunt procesate sau coordonate la nivel cerebral. Nu spunem nicidecum despre ele că sunt „imaginate”. Durearea şi experienţa chiar sunt adevărate. Voi descrie cȃteva mecanisme care vin ȋn sprijunul ȋnţelegerii acestor suferinţe.

Puterea limbajului în medicină

Cuvintele pot mângâia şi chiar vindeca, după cum pot și amplifica suferința. Expresii expediate de profesionişti în domeniu, investiţi de către pacienţii înşişi cu putere curativă, precum „spate distrus”, „disc explodat”, „articulații terminate”, precum şi binecunoscutele „e pe stres” şi „e în capul tău” pot crea frică și senzația unui organism „defect”, irecuperabil – chiar dacă nu este adevărat. Mai departe, frica activează sistemul nervos simpatic; activarea simpatică crește inflamația și sensibilitatea la durere, iar sensibilitatea crescută amplifică simptomele. Iată-ne cu un cerc vicios neurobiologic, din care cu anevoie se mai poate ieşi. De departe, invalidarea nu este neutră; dimpotrivă, ea poate agrava tabloul clinic.

Ce înseamnă, de fapt, „analize normale”?

Medicina clasică, alopată, identifică excelent infecții, tumori, fracturi, insuficiențe de organ şi leziuni structurale majore. Însă realitatea clinică ne arată că multe simptome persistente îşi au obârşia în disfuncții de reglaj, prea puţin în leziuni vizibile, concrete. Iată câteva exemple concrete şi frecvente în practică:

• disfuncție autonomă (hiperactivare simpatică).
• variabilitate anormală a cortizolului.
• hipoglicemie reactivă.
• inflamație de grad scăzut.
• disbioză intestinală.
• deficit marginal (funcţional) de magneziu sau vitamina B12.
• disfuncție mitocondrială.

Acestea produc simptome intense fără modificări evidente pe analizele standard. Iar cum intervalele de laborator sunt adeseori generoase ȋn stabilirea limitelor, nu înseamnă întotdeauna „optim”.

Diferența dintre boală și disfuncție

Prin boală înţelegem o modificare structurală detectabilă, iar prin disfuncție, un reglaj perturbat al unui sistem anume. Spre exemplu, un sistem nervos hiperreactiv poate genera:

• tahicardie.
• senzație de sufocare.
• dureri toracice .
• amețeală.
• tulburări digestive.
• oboseală severă.

Toate acestea, fără ca organele să fie structural afectate. Pentru că este o problemă de reglare, nu de o distrucție tisulară efectivă.

Simplu: frica amplifică simptomele, iar educația reduce frica

Necunoscutul întotdeauna activează „alarma internă”. Când nu înțelegem ce se întâmplă, creierul presupune existenţa unui pericol. Când presupune pericol, crește vigilența, iar

când crește vigilența, simptomele se intensifică. În schimb, când pacientul înțelege mecanismul:

• scade anxietatea de tip „anticipare”.
• scade hiperactivarea autonomă.
• crește sentimentul de control.
• crește capacitatea de recuperare.

Înțelegerea este pură intervenție biologică – şi ar trebui să facă parte din arsenalul terapeutic. De altfel, etimologic, cuvântul „doctor” provine de la latinescul „doceo, docere”, şi înseamnă „a preda”, „a învăța (pe cineva)”, „a arăta” sau „a instrui”. Dacă plecăm doar de la acest sens, ar trebui să reconsiderăm şi să rescriem medicina actuală.

Când trebuie totuşi insistat cu investigații?

Pe de altă parte, validarea simptomelor nu înseamnă ignorarea riscurilor. Este necesar să ne poziţionăm ȋn postura de echilibru: între a nu minimaliza și a nu medicaliza excesiv.

Câteva semnale de alarmă necesită reevaluare atentă:

• scădere ponderală inexplicabilă.
• febră persistentă.
• durere progresivă severă.
• pierderi de conștiență.
• deficite neurologice focale.
• istoric familial relevant.

Ce poți face dacă te regăsești în cele scrise mai sus?

1. Caută un medic care explică mecanismele fiziologice şi biochimice. De la care să înţelegi, şi să acţionezi în consecinţă. Care să-ţi acorde timp şi spaţiul necesare unei relaţii terapeutice.
2. Optimizează stilul de viaţă: somn, ritm circadian, alimentație, hidratare, mişcare.
3. Verifică prin teste micronutrienții esențiali (magneziu, vitamina B12, fier, vitamina D – sunt doar câţiva dintre aceştia).
4. Redu stimulentele și stresorii cronici (cofeina, fumatul, energizante, zahăr, presiune mare la muncă sau program haotic, conflicte frecvente în familie sau relații etc).
5. Lucrează pe reglarea sistemului nervos (respirație, mișcare progresivă, expunere graduală la stimuli).

Ultimativ, putem schimba „în capul tău” cu „în sistemul tău”. „E în creierul tău” înseamnă că simptomul este rezultatul unei rețele complexe de integrare între corp și sistemul nervos. Nu este vreo slăbiciune, invenţie sau chiar…nebunie. Nu lăsa pe nimeni să te inducă în eroare sau, mai nepotrivit, să te ia peste picior. Dacă investigațiile sunt „normale”, iar tu încă te simți rău, nu înseamnă că inventezi simptomele. Înseamnă că poate avem de-a face cu un dezechilibru care merită investigat în profunzime, pentru a fi înţeles şi abordat corect.

Sănătate!