Rănile copilăriei. Cum le identificăm și ce facem cu ele?

Fie că vrem să recunoaștem sau nu, traumele din copilărie sunt cât se poate de reale și, chiar dacă ne vine greu să credem, chiar și un eveniment minor poate fi perceput de către cel mic drept o situație traumatizantă. Acesta este motivul pentru care, tot mai mulți copii se confruntă cu sentimente de teamă, anxietate și emoții pe care nici nu reușesc să le numească. Instinctul cel mai frecvent este izolarea și evitarea interacțiunilor sociale, dar și conflictul interior constant că „poate o să mi se întâmple ceva” sau „nu sunt suficient de… (bun, ascultător, puternic etc.)”.

Fiecare dintre noi a cunoscut cel puțin un adolescent „rebel” care dădea senzația de agresivitate, iritabilitate sau nepăsare. Acesta pare detașat emoțional, lipsit de vreo urmă de responsabilitate, de respect, nu oferă prea multă încredere celor din jur și își ascunde cu succes, cel puțin pe moment, emoțiile negative. În realitate, traumele copilăriei se ascund în corpul firav al tânărului, care își pune măști peste măști pentru a se proteja. Așa ajunge să aibă probleme cu părinții, profesorii și să intre în anturaje nepotrivite care să îi ofere, cel puțin la nivel teoretic, sprijinul. Dar acest lucru nu este tot. În afară de lipsa susținerii din partea celor dragi, care îl consideră inadecvat, adolescentul se confruntă și cu așa-numitele throwback-uri, fragmente sau episoade din copilările care l-au făcut să sufere.

Totuși, cumva adolescentul reușește de multe ori să depășească acea etapă și să devină un adult responsabil, însă acele traume, dacă sunt netratate, ajung să îl urmărească toată viața și să îi provoace suferință și frustrare, pe măsură ce trec anii.

Ce sunt traumele din copilărie?

Un eveniment traumatizant înseamnă un eveniment pe care copilul l-a perceput ca fiind periculos atât pentru viața, cât și pentru siguranța fizică a acestuia. Natura evenimentului poate varia de la statutul de înfricoșător, la cel de periculos sau chiar violent, la fel ca și gravitatea acestuia. Vorbim astfel despre evenimente unice, adică o rănire, un dezastru natural sau un stres constant, pe termen lung, cauzat de un abuz fizic, sexual, verbal, violență domestică, neglijență sau chiar o boală cronică. Indiferent de natura evenimentului, probabilitatea ca acesta să provoace o traumă emoțională și psihologică este foarte mare.

Care sunt câteva dintre semnele care ar putea să ne conducă spre identificarea unei traume la copii?

• Depresia.
• Anxietatea.
• Furia/agresivitatea.
• Disocierea.
• Confuzia, starea de șoc, negarea.
• Rușinea și vina.

La fel de importante, dar mai puțin evidente ca simptome sunt și:

• Problemele de somn.
• Lipsa energiei, oboseala.
• Durerile (de mai multe tipuri).
• Slăbiciunea și durerile musculare.
• Palpitațiile.
• Scăderea capacității de concentrare.

În cazul adolescenților, în afară de simptomele de mai sus, se mai adaugă și:

• Iritabilitatea.
• Izolarea.
• Scăderea performanței școlare și alte probleme ce țin de mediul școlar.
• Lipsa poftei de mâncare.
• Tendința de autovătămare.
• Adoptarea unor comportamente care să distragă atenția, precum activitate sexuală frecventă, consum de alcool, de droguri, fumat etc.

Trecând la evenimentele care pot provoca o traume pe perioada copilăriei și, mai apoi, în timpul maturității, dacă nu sunt rezolvate, vorbim despre:

• Abuzuri: fizice, sexuale, psihologice și emoționale.
• Neglijare, ignoranță.
• Dezastre naturale: uragane, cutremure, incendii etc.
• Război (fuga din țară, refugiere etc.).
• Lipsa adăpostului.
• Rasism.
• Accidente grave sau afecțiuni serioase care pun sănătatea în pericol.
• Pierderea unei persoane dragi.
• Exploatare sexuală.
• Violența în cadrul comunității sau la școală.
• Asistarea sau chiar trecerea printr-un abuz în familie.
• Deportarea militară a unuia sau a ambilor părinți, alături de problemele aferente (pierdere, rănire, mutilare etc.).

Cum afectează traumele din copilărie viața de adult?

Este de așteptat ca fiecare persoană să resimtă în mod diferit evenimentele traumatizante din copilărie, lucru care poate să aibă efecte asupra vieții de adult atât din punct de vedere emoțional, dar și psihologic și fizic. Un exemplu în acest sens este cazul unei persoane care în copilărie a suferit un abuz emoțional, resimțit ca stres și reactivitate în privința anxietății, la momentul maturității. De asemenea, acest tip de traumă determină o rezistență mult mai mică la stresul zilnic, mai ales dacă evenimentul traumatizant s-a petrecut înainte ca cel mic să împlinească 10 ani. În plus, relațiile interpersonale au de suferit în cazul traumelor emoționale, poate chiar mai mult decât în situația traumelor fizice.

Adulții care suferă din cauza traumelor din copilărie pot avea probleme atât în relațiile interpersonale, cât și la locul de muncă sau în familie, având lacune majore din punctul de vedere al sănătății mintale. Printre simptome rămân cele enumerate puțin mai sus, dar de data aceasta la o intensitate ceva mai mare decât în cazul tinerilor, întrucât intervine senzația că, pe măsură ce trec anii, lucrurile devin din ce în ce mai grave.

Un alt studiu desfășurat de data aceasta pe 911 studenți care au suferit abuzuri fizice, emoționale sau sexuale, a făcut corelația dintre respectivele evenimente și stilurile de atașament dobândite, anxios, evitant și ambivalent. Așa cum poate ne așteptăm, în cazul studenților care nu au suferit respectivele traume, stilul de atașament era cel sigur, adică sănătos, în care emoțiile sunt acceptate și comunicate. Pentru a înțelege stilurile de atașament, am făcut o scurtă clasificare:

• Atașamentul sigur – un adult care are un stil de atașament sigur este echilibrat, nu îi este frică să își exprime emoțiile, își acceptă chiar și părțile mai puțin bune, alege să fie vulnerabil și înțelege că nimeni nu poate să muncească în locul lui sau să îi îndeplinească nevoile emoționale. Corelat cu perioada copilăriei, acest stil de atașament denotă o dezvoltare bazată pe comunicare cu părinții, exprimarea emoțiilor și susținerea și iubirea necondiționată din partea acestora.
• Atașamentul evitant – adultul care are acest tip de atașament se deschide foarte greu, nu are încredere în ceilalți, se ferește să își exteriorizeze emoțiile, nu se implică în relații de scurtă durată și are mereu tendința de a fugi dacă simte că devine vulnerabil. Un astfel de atașament poate fi explicat printr-o copilărie în care tăcerea a fost de aur, exteriorizarea emoțiilor, a nevoilor și a gândurilor nu a fost încurajată, iar lipsa părinților (atât ca susținere, cât și ca prezență fizică) nu este exclusă în acest caz.
• Atașamentul anxios – adultul cu un atașament anxios are întotdeauna impresia că va fi mai devreme sau mai târziu părăsit. Are mereu nevoie de validare, de iubire împărtășită și de siguranța că este suficient de bun, că merită să fie iubit. Poate fi gelos, posesiv în relațiile de prietenie sau în cele amoroase, lucru care se explică printr-o copilărie în care părinții nu erau tot timpul alături de copil (de exemplu din cauza locului de muncă solicitant), ceea ce l-a determinat să fie „lipicios”, dar și suspicios „că nu merită”, ca adult.
• Atașamentul ambivalent – acest stil de atașament se află la limita dintre stilul anxios și cel evitant. Mai exact, are nevoie de afecțiune, de iubire împărtășită, de sentimentul de siguranță, dar în același timp își ia o măsură de precauție și evită să își exteriorizeze propriile emoții, gânduri, sentimente etc. Poate să fie imprevizibil și să dea impresia de nepăsare, când, de fapt, în interior ascunde suferință. Transpus în perioada copilăriei, un astfel de stil de atașament se manifestă prin nevoia de atenție din partea părinților, atenție care a fost primită parțial și nu constant, creând confuzie în viața copilului.

Pot fi vindecate traumele din copilărie?

Procesul prin care traumele își fac simțită prezența în viețile noastre este generarea de emoții, pe care neștiind cum să le gestionăm, le reprimăm și ne facem mai mult rău. În acest mod, emoții puternice precum furie, rușine, tristețe, frică, ajung să fie reprimate și să se blocheze în mintea și în corpul nostru, la nivelul inconștientului. De aceea, de fiecare dată când ne sunt apăsate anumite butoane, simțim exact emoțiile care s-au format ca urmare a traumei, emoții care până când nu vor fi identificate și lăsate să iasă, ne vor crea probleme cât se poate de serioase. Așadar, prin muncă cu noi înșine și perseverență, traumele copilăriei pot fi vindecate și lăsate undeva, acolo în trecut, unde le este locul. Bineînțeles că un ajutor specializat este recomandat pentru o ghidare supravegheată și care să poată conduce la rezultate spectaculoase, dar acest lucru ține numai și numai de câtă deschidere și dorință avem să facem cu adevărat ceva pentru noi.

Noi vă propunem câteva dintre strategiile cu ajutorul cărora puteți să faceți ceva în privința rănilor din copilărie.

1.     Evaluare psihologică completă

Acest tip de evaluare presupune o discuție deschisă cu specialistul, alături de o serie de teste clinice care să poată oferi un diagnostic corect și să evalueze întreaga paletă din punct de vedere emoțional, comportamental și cognitiv. Sunt absolut necesare aceste investigații în caz de suspiciune, întrucât există situații în care medicul psihiatru tratează simptomele și nu cauzele, ceea ce poate conduce la urmări și mai grave decât sunt, apărând de cele mai multe ori simptome noi.

2.     Apelul la un specialist de medicină funcțională

Mână în mână cu evaluarea de care vorbeam ceva mai devreme, un astfel de specialist este recomandat pentru a te ajuta să „sapi” în interiorul tău și să descoperi ce evenimente din viața ta ți-au declanșat anumite comportamente, precum și simptome asociate (migrene, dureri de stomac, vărsături etc.). Să nu uităm de faptul că medicina funcțională se concentrează pe fiecare pacient ca un întreg, iar medicul, alături de comunicarea deschisă, poate să ajute la „umplerea” acelor goluri care au produs probleme de-a lungul timpului, tratând în același timp cauza, nu simptomele.  

3.     Mișcarea

Știm deja cât de benefic este sportul, nu doar pentru sănătatea fizică, dar și pentru cea psihică și mentală. Cu ajutorul mișcării, atenția se mută de la problemele care ne macină mintea, la modul în care corpul se mișcă, arde calorii, transpiră și trăiește. Nu este nevoie de un abonament la sală și nici măcar de echipament sportiv sofisticat. Chiar și o plimbare prin natură, o alergare ușoară, o sesiune de înot sau dansul pe muzica preferată au capacitatea de a elibera sistemul nervos de tot ce este rău.

4.     Tehnicile de management al stresului

Câteva dintre metodele prin care stresul poate fi gestionat cu succes sunt: respirația conștientă (inspirație lentă, păstrarea aerului timp de câteva secunde, expirație lentă), rugăciunea sau chiar meditația. Toate acestea au capacitatea de a înlătura anxietatea, depresia și emoțiile negative, pentru că, din nou, atenția se mută de la gânduri și frici la momentul prezent, unde domină starea de siguranță și pace.

În general, pentru episoadele de stres, plantele adaptogene se recomandă, pentru că ajută corpul să se adapteze la stres și să facă față situațiilor care îl copleșesc.

5.     Somnul

De cele mai multe ori, persoanele care au suferit o traumă în copilărie au probleme cu somnul. Întrucât gândurile și fricile le acaparează mintea, aceștia nu reușesc să se odihnească suficient, iar nopțile sunt un chin. Totuși, este nevoie de somn pentru vindecarea emoțională și pentru progres în recuperarea cauzată de traumă. Mai exact, copiii au nevoie de 11-12 ore de somn, adolescenții de 8-9 ore, iar adulții 7-9 ore.

6.     Dieta

Inflamația, bat-o vina! Știm deja din numeroase surse că inflamația ne creează probleme asupra sănătății. În plus, s-a dovedit că există o strânsă legătură între inflamație și neurobiologia stresului psihologic, motiv pentru care dieta antiinflamatoare este mai mult decât recomandată. Există numeroase plante și alimente menite să reducă inflamația, dintre care amintim ghimbirul, boswellia, turmericul, dar și rozmarinul, însă tot medicul este cel mai în măsură să facă recomandări în privința dietei.

Ce reținem din acest articol?

Rănile din copilărie dor. Abuzurile, pierderea unei persoane dragi, evenimentele traumatizante, toate contribuie la o viață de adult mai mult sau mai puțin fericită, cu frici, anxietate, panică sau stres constant. Ce trebuie să reținem este că aici nu se trage linie și se pune punct, ci începe adevărata aventură. Nu este ușor, procesul este destul de anevoios și plin de suișuri și coborâșuri, dar nici imposibil. Iar bucuria și satisfacția care se simte de la o ședință de terapie la alta sau de la o nouă conștientizare la alta sunt de-a dreptul eliberatoare. Aveți grijă și sufletul vostru!

Surse:

verywellmind.com/signs-of-childhood-trauma-in-adults-5207979

fainsisimplu.ro/stilurile-de-atasament-ce-sunt-cum-se-manifesta-si-cum-ne-influenteaza-viata-relationala-2568

drjockers.com/effective-childhood-trauma-recovery

healthline.com/health/mental-health/therapy-for-childhood-trauma#effects

psychologytoday.com/us/blog/mindful-anger/201804/9-steps-healing-childhood-trauma-adult