ADHD: un paradox cu multiple fațete

Atunci când mintea noastră este calmă și liniștită, putem activa partea creativă din noi. Începem un proces asemănător unei melodii bine acompaniate, cu un ritm constant care ne ține ancorați în actul creației până la final. Acest proces creativ poate însemna o pictură pe care ai ales să o creezi, o fotografie în care surprinzi apusul soarelui sau, de ce nu, chiar acest articol pe care îl scriu acum.

Dar ce s-ar întâmpla dacă „melodia“ mea creativă și-ar pierde ritmul? Dacă ar accelera brusc sau dacă și-ar schimba stilul complet de la un minut la altul? Atunci, concentrarea ar deveni o provocare reală, iar procesul creativ, o cursă cu obstacole.

Aceasta este realitatea multor copii și adulți care trăiesc cu ADHD.

În ultimii ani, tot mai mulți părinți își exprimă îngrijorarea legată de comportamentele neobișnuite ale copiilor lor: neatenție, agitație continuă, impulsivitate sau dificultăți în relaționare. Toate acestea pot fi semne ale unei tulburări frecvente și adesea greșit înțelese: ADHD – Tulburarea de Deficit de Atenție cu Hiperactivitate.

Ce este, de fapt, ADHD?

ADHD nu este mofturos, nu este obraznic și nici neînțelegător. ADHD este o poveste nevăzută care se scrie în creierul copilului înainte ca el să rostească primul lui cuvânt. Este o tulburare  de neurodezvoltare în care lobul frontal din creier – care este centrul autocontrolului, al atenției și al planificării – nu funcționează așa cum o face la ceilalți. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate, încă. El prezintă o întârziere în dezvoltare.

Această întârziere în maturizarea creierului se manifestă prin:

• Dificultăți de concentrare – ca o minte care alunecă printre gânduri fără să se poată ancora.
• Impulsivitate – ca o vorbă care iese înainte să fie gândită.
• Hiperactivitate – ca o energie care vrea să fie liberă sub orice formă.
• Lipsa conștientizării sociale – ca o busolă care nu mai arată nordul în relațiile cu ceilalți.

Mulți copii cu ADHD par „perfect normali“ atunci când privesc liniștiți un desen animat sau se joacă cu jucării acasă. Însă, în fața temelor, la școală, în medii care cer efort de atenție și autocontrol, începe haosul.

Îmi amintesc și acum primul copil cu ADHD pe care l-am întâlnit. Numele lui era Cezar. Avea doar 5 ani și fusese adus la consult pentru o posibilă alergie alimentară.

Până când am terminat consultația și i-am explicat mamei toate lucrurile importante, Cezar reușise să deschidă absolut toate sertarele din cabinet. Era ca un vârtej — trecea de la un sertar la altul, de la desenat la țipat, de la aprins robinetele până la stins luminile. Acel copil dulce și zâmbitor era, fără să știe, un specialist în a transforma ordinea în haos.
Iar haosul a continuat până când mama i-a pus desenele preferate pe telefon. Într-o clipă, vârtejul s-a calmat. Cezar a rămas nemișcat, cu ochii lipiți de ecran, până la finalul consultului.

De aici și confuzia. „Cum să aibă ADHD dacă poate sta concentrat o oră în fața ecranului?“.
Însă ce nu se vede este lupta interioară dintre o minte care vrea să se focuseze și un creier care se comportă ca un dirijor fără vargă.

ADHD este invizibil la suprafață, dar profund în interior. Este nevoie de analizare, înțelegere, sprijin și compasiune, nu de etichete sau critici. Copiii și adulții cu ADHD nu sunt mai puțin inteligenți, mai puțin buni sau mai puțin valoroși. Ei au doar un lob frontal diferit, care nu îi ajută la atenție și concentrare. Ei gândesc altfel, simt altfel, creează altfel — și cu sprijinul potrivit, pot transforma haosul lor interior într-un univers cu totul special. Uneori, este nevoie de furtună pentru să ne bucurăm de calm și liniște.

ADHD: între moștenire genetică și factori de mediu

Așa cum pentru a coace o pâine avem nevoie de mai multe ingrediente, la fel și ADHD nu apare dintr-un singur factor. Nu este vina unei gene, a unui părinte, a unui profesor sau a unui copil.

Cercetările ne arată că ADHD este rezultatul unei întrepătrunderi complexe între moștenirea genetică și influențele epigenetice, adică modul în care mediul activează sau nu genele noastre.

Din această cauză, se poate înțelege de ce părinți care nu au ADHD pot avea un copil cu ADHD. Deși părinții pot purta mutații genetice asociate cu această tulburare, este posibil ca ei să nu fi fost expuși la factorii declanșatori de mediu necesari pentru ca boala să se manifeste.

La fel cum aluatul nu devine pâine fără să fie copt, nici ADHD nu apare doar prin prezența genelor, ele au nevoie să fie activate de mediul înconjurător pentru ca tulburarea să se dezvolte.

Printre acești factori declanșatori, regăsim:

• Deficiențele nutriționale – în special de magneziu, vitamina D și acizii grași omega 3 — nutrienți esențiali pentru dezvoltarea și funcționarea creierului.
• Obezitatea infantilă – care favorizează inflamația cronică, de multe ori invizibilă și subtilă, dar, totuși, periculoasă.
• Infecțiile timpurii sau traumele perinatale – care pot perturba dezvoltarea neurologică.
• Expunerea la toxine – cum ar fi metalele grele, pesticide sau poluanți din mediu.
• Un stil alimentar dezechilibrat – bogat în zahăr rafinat, aditivi și grăsimi procesate, care agită în loc să hrănească creierul în formare.

Un detaliu tot mai studiat în ultimii ani este prezența variațiilor genetice ale genei MTHFR atât T, dar în special forma T/T, care influențează modul în care organismul procesează acidul folic, detoxifică și gestionează stresul oxidativ.

Această vulnerabilitate genetică nu înseamnă un diagnostic, dar poate deveni un pod suspendat între normalitate și ADHD (sau alte afecțiuni neuropsihice) atunci când este „activată“ de un factor declanșator descris mai sus.

ADHD nu este o poveste scrisă doar în ADN, ci una modelată în fiecare zi de stilul de viață, nutriție, stres, atașament și mediu. Este o invitație la a privi dincolo de comportamente și de a înțelege ce mesaje ne transmite corpul, uneori sub formă de briză, alteori, sub formă de furtună.

ADHD și alte afecțiuni asociate

ADHD rar vine singur. Este, mai degrabă, ca un concert, care se întâmplă în interior, în care, uneori, dirijorul ține bagheta cu fermitate și poate da sens sunetelor, iar alteori stă pe margine, tăcut, privind cum instrumentele se amestecă într-o cacofonie dezacordată — când armonică, când tulburătoare.

Multe dintre persoanele cu ADHD se confruntă și cu alte provocări emoționale sau comportamentale, care adâncesc confuzia și, adesea, suferința:

• Anxietatea – o stare de neliniște care le tulbură mintea și uneori, somnul, făcând gândurile și inima să alerge desincronizate.
• Depresia – care se strecoară uneori în sufletul obosit al copilului sau adolescentului care simte că nu se poate ridica la așteptările celorlalți.
• Tulburările de somn – nopți agitate, vise intense sau dificultatea de a adormi, ca și cum mintea nu știe cum să oprească concertul interior.
• Comportamentele opoziționiste sau provocatoare – nu din răutate, ci dintr-un creier care luptă să se regleze și să înțeleagă limitele.
• Tulburările obsesiv-compulsive – în special în contextul infecțiilor (PANDAS/PANS), când sistemul imunitar răspunde exagerat și afectează echilibrul neuropsihic.
• Dificultățile de relaționare – copiii pot fi marginalizați, criticați, excluși, pentru că reacționează „altfel“, iar lumea din jur nu înțelege prin ce trec.

ADHD este adesea un fragment dintr-un peisaj mai vast, un teren sensibil unde neurodezvoltarea, emoțiile și sistemul imunitar se întâlnesc și se influențează reciproc.

De aceea, fiecare caz are nevoie de o privire integrativă și blândă, care să vadă copilul sau adultul în întregul său, prin nevoia lui profundă de conectare și de a fi înțeles.

Cum putem sprijini persoanele care se confruntă cu ADHD?

ADHD nu este o povară, ci un semnal de alarmă pentru a privi creierul cu mai multă blândețe și înțelepciune. Iar soluțiile nu se găsesc într-o singură pastilă, ci în stilul de viață care hrănește mintea zi de zi.

• Intervenție timpurie – creierul este maleabil, el își schimbă forma printr-un proces numit neuroplasticitate până în jurul vârstei de 20 de ani. Dacă ratăm această fereastră prețioasă, ADHD poate deveni un companion de cursă lungă, prezent în muncă, relații și stima de sine. Cu cât intervenim mai devreme, cu atât putem ghida acest creier către echilibru și armonie.
• Reglarea nutrițională – uneori, mintea agitată nu are nevoie de mai multă disciplină, ci de ceva mic, care își exercită acțiunea în tăcere. Magneziu, vitamina D, omega 3 sau zinc sunt esențiali pentru dezvoltarea acelui lob frontal. Când nutrienții lipsesc, neurotransmițătorii dansează haotic. Când alimentația este plină de zahăr, aditivi și grăsimi procesate, inflamația devine fundalul permanent al zilei. Reechilibrarea acestor carențe este una dintre cele mai simple și profunde forme de terapie.
• Activarea frontală prin mișcare – corpul nu este doar un vehicul, ci și o cheie pentru liniștirea minții. Fiecare pas, săritură sau dans activează cerebelul, dar și lobul frontal, exact acea regiune care funcționează mai lent în ADHD. Sportul, alergatul prin parc, urcatul pe stânci sau simplul joc în aer liber sunt terapii cu ritm și sens care întăresc și dezvoltă acel lob pentru a ajunge la maturitate cât mai rapid posibil.
• Limitarea timpului pe ecrane – ecranele aprind dopamina ca un foc de artificii, dar apoi lasă în urmă un gol tăcut. Expunerea îndelungată la jocuri video și stimuli digitali erodează răbdarea, amână dezvoltarea emoțională și tulbură somnul. O minte agitată are nevoie de spațiu real, în natură și nu doar de lumină albastră.
• Intervenția parentală – copiii cu ADHD nu au nevoie de control rigid, ci de ghizi calzi, fermi și consecvenți. Când acasă există haos, niciun supliment, terapie sau plan alimentar nu va ține. Însă atunci când părinții oferă un mediu cu limite clare, blândețe și repetiție, creierul începe să se regleze, pas cu pas autocontrolul transformă furtuna într-o briză marină plăcută.

Ce spune știința despre suplimente și ADHD

Studiile ne arată că, în spatele impulsivității și al neliniștii, se ascund adesea carențe profunde și ușor corectabile. ADHD nu este doar o poveste despre comportament, este adesea o poveste despre un creier care nu deține combustibilul potrivit. Dar nu îți fă griji, sunt aici pentru a te ghida în a alege exact ceea ce are nevoie acel mic lob frontal pentru să crească mare și puternic!

• Litiul orotat – Litiul este cunoscut în psihiatrie pentru efectele sale stabilizatoare, în doze extrem de mici de 1-5 mg/zi sub formă de litiu orotat, s-a observat că poate reduce agresivitatea, poate scădea iritabilitatea, poate îmbunătăți reglarea emoțională la copii cu tulburări de comportament, inclusiv ADHD. Este bine tolerat și nu necesită monitorizare strictă la aceste doze. Însă trebuie prudență atunci când există boală tiroidiană, boală renală sau tulburare bipolară.
• Magneziul bisglicinat – un studiu remarcabil a descoperit că peste 95% dintre copiii cu ADHD au deficiență de magneziu. Acest mineral esențial în reglarea excitabilității neuronale contribuie la echilibrul neurotransmițătorilor. Deficitul se poate manifesta prin iritabilitate, somn agitat, ticuri, hiperactivitate.
• Vitamina D – reglează inflamația, sprijină funcția mitocondrială și influențează direct producția de dopamină, cheia atenției și motivației. Cercetări clinice arată că administrarea timp de 8 săptămâni a unei combinații de vitamina D (50.000 UI/săptămânal) și magneziu a dus la:
  • reducerea simptomelor emoționale:
  • îmbunătățirea comportamentului în grup;
  • scăderea scorurilor de dificultate totală;
  • și chiar diminuarea riscului de spitalizare la copiii cu forme severe.
• Omega 3 – creierul este 60% grăsime. Are nevoie de acizi grași esențiali EPA și DHA, care joacă un rol crucial în funcția sinaptică. Deficitul de omega 3 a fost asociat, în multiple studii, cu tulburări de atenție, impulsivitate crescută și performanțe scăzute la testele cognitive. Suplimentarea cu 1-2 g pe zi de omega 3 s-a dovedit eficientă în reducerea simptomelor la copiii cu ADHD.

Un gând final

ADHD nu este o sentință, ci un semnal de alarmă. Cu nutriție corectă, stil de viață adaptat, sprijin emoțional și implicarea reală a părinților, copiii cu ADHD pot trăi o viață echilibrată și plină de sens.

Să ne amintim că în spatele unui copil agitat se află adesea un sistem nervos fragil, care strigă după sprijin și înțelegere. Noi putem fim primii care să ne dăm seama și să oferim suportul de care acești copiii și părinții au nevoie.