Analize pentru depistarea permeabilității intestinale

Să înțelegem bariera intestinală

Intestinul subțire, pe lângă rolul în digestie și absorbția nutrienților are sarcina de a ne proteja mediul intern de molecule din lumea exterioară. Acest lucru este realizat nu numai la nivel chimic, ci și printr-un strat de mucoasă unicelulară care există pentru a forma o barieră funcțională.

Căptușeala intestinului subțire are o grosime de doar o celulă. Aceasta este doar o celulă care ne separă de cele 35 de tone de alimente pe care probabil le vom consuma pe parcursul vieții.

Poate părea un defect de proiectare, dar, de fapt, face parte din ingineria strălucită a corpului nostru. Această căptușeală este atât de subțire, deoarece trebuie să îndeplinească două sarcini opuse: păstrarea microorganismelor și toxinelor în afara corpului, lăsând în același timp nutrienții și fluidele esențiale să treacă.

Între celulele din mucoasa intestinală sunt proteine speciale numite „joncțiuni strânse”. Puteți să le imaginați ca șireturi: când sunt strânse, golurile dintre celule se închid, iar când sunt libere, golurile se lărgesc pentru a permite trecerea moleculelor.

După cum am menționat, cu toții avem un anumit grad de permeabilitate a intestinului. Acest lucru se datorează faptului că aceste joncțiuni strânse se slăbesc de fiecare dată când mâncăm pentru a permite nutrienților și fluidelor să pătrundă în fluxul sanguin. Ocazional, microbii intestinali (și produsele lor) trec în același timp.

Dar problemele apar atunci când aceste joncțiuni strânse rămân libere prea mult timp. Acest lucru determină un aflux consistent de microbi, endotoxine și particule mari de alimente, toate acestea stimulând sistemul imunitar și ducând la inflamație. Iar inflamația constantă poate contribui la o serie de afecțiuni cronice.

Când ar trebui să ne punem problema testării pentru permeabilitate intestinală?

Anumite simptome și afecțiuni ne pot oferi indicii că ar fi recomandată testarea permeabilității intestinale. Deși intestinul permeabil este mai degrabă un simptom decât o afecțiune, acesta contribuie la alte condiții, printre care:

• Alergii și/sau sensibilități alimentare
• Boală celiacă
• Boală Chron
• Sindromul intestinului iritabil
• Sindromul oboselii cronice
• Fibromialgie
• Obezitate
• Sindrom premenstrual
• Artrită reumatoidă
• Diabet de tip 1 și alte boli autoimune

Clarificare: încă nu știm dacă intestinul permeabil conduce la aceste condiții sau dacă este invers, dar cercetările sugerează că între acestea există o legătură.

Când suntem diagnosticați cu una dintre aceste afecțiuni sau prezentăm simptome specifice ale acestor afecțiuni și la recomandarea medicului curant ar trebui să luăm în calcul și o astfel de testare.

Teste pentru depistarea permeabilității intestinale

Inițial, pentru depistarea permeabilității intestinale se folosea testul de zahăr unic, cum ar fi lactuloza, celobioza, PEG și 51Cr-EDTA. Rezultatul acestui tip de test era influențat de o serie de factori, precum golirea gastrică, tranzitul intestinal, recuperarea incompletă a urinei, care nu numai că reduceau sensibilitatea și specificitatea procedurii de testare, dar reprezenta și o problemă în interpretarea datelor.

Apoi, s-a trecut la testul diferențial de zahăr, care presupune utilizarea a două zaharuri sau a unei combinații de sondă de zahăr și non-zahăr pentru evaluarea permeabilității intestinale. Aceasta implică administrarea simultană orală de dizaharide și monozaharide și măsurarea excreției lor în urină pe o perioadă de timp definită. Permeabilitatea intestinală este măsurată ca raportul dintre procentul de excreție de dizaharide / monozaharide în urină. Astfel a fost dezvoltat testul lactuloză-manitol.

1.    Testul Lactuloză-Manitol

Utilizarea moleculelor de zahăr a fost una dintre primele tehnici de laborator neinvazive pentru evaluarea permeabilității intestinale. Testul pentru lactoză-manitol sau zahăr diferențial necesită administrarea unei doze orale egale, simultane, atât de dizaharidă (lactuloză), cât și de monozaharidă (manitol). Baza acestui test este că manitolul, cea mai mică dintre cele două molecule de zahăr, călătorește liber prin calea transcelulară a stratului mucosal, în timp ce lactuloza mai mare este de obicei restricționată de la absorbția paracelulară prin joncțiuni strânse. Eliminarea urinară a acestor molecule se exprimă ca un raport al procentului de doze ingerate găsite în urină, cunoscut sub numele de LMR (raportul lactuloză-manitol). Raportul identifică permeabilitatea intestinală crescută.

Un dezavantaj al acestui test este specificitatea sa scăzută și rata ridicată de fals pozitivi. De asemenea, lipsesc informații despre permeabilitatea barierei intestinale la molecule mai mari.

2.    Testul Lipopolizaharidă

Prezența anticorpilor specifici în ser poate fi, de asemenea, un semn al permeabilității intestinale. Lipopolizaharida (LPS) este o endotoxină naturală care se găsește în tractul intestinal, genito-urinal și respirator. Ca parte a peretelui celular al organismelor gram-negative, se exprimă atunci când membrana celulară a organismului nu mai este intactă. Un strat de mucoasă sănătos cu joncțiuni strânse intacte împiedică translocația paracelulară a LPS. S-a descoperit că prezența anticorpilor LPS și LPS IgA, IgG și IgM în sânge este relevantă din punct de vedere clinic atunci când se încearcă identificarea gradului de permeabilitate a barierei intestinale.

3.    Testul Zonulină

Testarea zonulinei din sânge este considerat ca fiind cel mai relevant test pentru depistarea sindromului de intestin permeabil.

Proteina zonulină a fost studiată ca un alt marker sanguin util pentru identificarea permeabilității barierei intestinale. Enterocitele eliberează zonulină ca răspuns la proteinele gliadinei și bacteriile patogene și s-a demonstrat că aceasta crește permeabilitatea intestinală, permițându-le și altor bacterii să pătrundă în sânge.

4.    Testul Citrulină

Citrulina este cel mai adesea utilizată pentru a evalua integritatea mucoasei după transplantul de intestin subțire. Nivelul de citrulină plasmatică este considerat un biomarker de încredere pentru determinarea integrității funcției epiteliale intestinale. Enterocitele sintetizează acest aminoacid din glutamină sau arginină, iar nivelurile circulante scăzute pot fi folosite pentru a dezvălui modificări ale structurii viloase, ale masei enterocitelor și ale funcției de barieră.

5.    Testarea IgA secretor (din scaun)

Ca o componentă a țesutului limfoid asociat intestinului (GALT), IgA secretor sau sIgA este un jucător major în apărarea suprafețelor mucoase ale organismului. Nivelurile secretoare de IgA sunt afectate de o nutriție deficitară, încărcătură antigenică, stres, răspunsuri imune și unele produse farmaceutice. Deși nu sunt un marker direct al permeabilității intestinale, nivelurile de sIgA sunt utile pentru a evalua un risc crescut de afectare a mucoasei și perturbarea integrității barierei și sunt cel mai bine analizate împreună cu alți markeri de laborator. Testele de salivă și ser sunt, de asemenea, disponibile pentru măsurarea sIgA.

În România se pot efectua atât testul de măsurare a nivelului de zonulină, cât și diferite seturi de analize pentru verificarea microbiotei intestinale.

Concluzii

Testarea permeabilității intestinale nu este necesară pentru îngrijirea de rutină a pacientului, totuși este un instrument important pentru a înțelege cauzele declanșatoare ale unor boli. Există o serie de boli despre care se știe că apar ca o consecință a creșterii permeabilității mucoasei macromoleculelor. O categorie aparte o reprezintă bolile autoimune.

Dacă vă confruntați cu boli autoimune și deși ați făcut numeroase schimbări în dietă și în stilul de viață, ați verificat și rezolvat carențele de vitamine și minerale și totuși nu ați ajuns la remisiune, poate ar fi bine să discutați cu medicul dvs. și despre aceste teste.

SURSE:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/labs/pmc/articles/PMC3479259/

https://www.integrativepro.com/articles/intestinal-permeability-tests

https://draxe.com/health/leaky-gut-test/