Stresul cronic, reziliența, endobiogenia

Anul 2024, anul sănătății metabolice la Zenyth!

Primul webinar de medicină funcțională din 2024 abordează stresul și implicarea acestuia nu doar în stările de anxietate, depresie, oboseală, ci și în funcționarea metabolismului, alături de dr. Camelia Ober, medic primar cardiolog de la Institutul Inimii din Cluj.

Mintea guvernează organismul, starea de sănătate și de boală depind de ea.

Antiphon, Atena, sec V î.Hr.

Subiectele abordate pe parcursul webinarului au fost:

1. Introducere: definiții (starea de sănătate, stres), răspunsul la stres, axa HPA.
2. Tipuri de stres.
3. Cronobiologia și răspunsul la stres.
4. Patologiile legate de stres.
5. Relația dintre axa corticotropă și imunitate/inflamație.
6. Noțiuni introductive despre endobiogenie.

Noțiuni introductive

Sănătatea este abilitatea organismului de a răspunde în mod optim la provocările pe care le întâlnim, având în centru elemente esențiale precum energia și comunicarea.

Energia este proprietatea esențială a vieții și a abilității noastre de a răspunde provocărilor. Energia susține toate formele de activități psihice și fizice, inclusiv conștiința.

Comunicarea este schimbul de informații care permite celulelor și organelor dintr-un corp sănătos şi minții să opereze într-un mod coordonat şi cooperant. În corpul uman, schimbul de informații are loc prin eliberarea de hormoni, citokine, neurotransmițători.

Stresul reprezintă o stare care amenință homeostazia. Amenințarea poate fi una reală sau doar percepută.

Homeostazia reprezintă capacitatea unui sistem biologic de a-și menține un echilibru în prezența diverșilor stresori. Acest efort necesită activarea unui sistem complex endocrin, nervos și imun care să asigure această capacitate (răspunsul la stres).

Acest răspuns este unul particluar fiecărui individ și implică atât creierul, cât și celelalte organe.

Creierul este organul cheie care asigură răspunsul la stres, deoarece el determină ce este amenințător, în consecință stresant, pentru fiecare organism în parte.

La nivelul sistemului nervos central, alături de hipotalamus, un rol foarte important îl au și hipocampul, amigdala și cortexul prefrontal. Aceste structuri suferă un proces de remodelare structurală și funcțională atât sub influența stresului acut, cât  și a stresului cronic, iar această remodelare se traduce în schimbări fiziologice și comportamentale.

Sistemul nervos central orchestrează acest răspuns la stres prin 2 axe importante:

1. Axa sistemului nervos simpatic (SNS) – axa implicată în reacția de tip luptă sau fugi.
2. Axa hipotalamo-pituitar-adrenală (HPA) care are ca și efector final glanda suprarenală care este responsabilă de secreția cortizolului, noradrenalinei și adrenalinei. Axa HPA are un rol esențial în adaptarea la stres și este destinată creșterii semnificative a șansei de supraviețuire în fața unei provocări fizice sau psihologice.

În procesul de adaptare la stres, pe lângă sistemul nervos simpatic și axa  corticotropă, un rol important îl are și axa tireotropă, axă catabolică care asigură furnizarea elementelor necesare pentru producerea de energie esențială în acest proces de adaptare.

Activitatea axei HPA poate fi modulată la fiecare nivel anatomic (hipotalamus, hipofizar și suprarenale), dar motorul principal al activării acestei axei este producerea și eliberarea peptidelor hipotalamice, CRH (hormon de eliberare a corticotropinei) și AVP (arginina vasopresină = ADH, hormon antidiuretic).

Principalul stimul hipotalamic pentru axa HPA este CRH (hormonul de eliberare a corticotropinei), iar AVP este un factor sinergic cu CRH în stimularea secreției ACTH (hormon adrenocorticotrop). ACTH circulant este regulatorul cheie al secreției de glucocorticoizi de către cortexul suprarenal.

Există o interacțiune pozitivă reciprocă între CRH și AVP la nivelul hipotalamusului, fiecare neuropeptidă stimulând secreția celeilalte.

GLUCOCORTICOIZII

• Glucocorticoizii sunt efectorii finali ai axei HPA și participă în controlul homeostaziei întregului corp și al răspunsului organismului la stres.
• Feedback-ul glucocorticoizilor asupra ACTH acționează pentru a limita durata expunerii totale a țesuturilor la glucocorticoizi, minimizând astfel efectele catabolice, antireproductive, anticreștere și imunosupresoare ale acestor hormoni.
• În contextul răspunsului adaptiv la stres, glucocorticoizii exercită în primul rând efecte catabolice, ca parte a unui efort generalizat de a utiliza fiecare resursă energetică disponibilă împotriva stresorului/stresorilor.

Aceștia au efect asupra:

• creșterii gluconeogenezei hepatice și a nivelurilor plasmatice de glucoză.
• induc lipoliza (deși favorizează acumularea de grăsime abdominală și dorsocervicală).
• provoacă degradarea proteinelor în mai multe țesuturi (de exemplu, în mușchii scheletici, oase și piele).

În paralel cu acțiunile lor catabolice directe, glucocorticoizii antagonizează și acțiunile anabolice ale hGH (hormonul de creștere), insulinei și ale steroizilor sexuali asupra organelor/țesuturilor lor țintă.

Această schimbare a metabolismului către o stare catabolică revine la normal atunci când stresorul dispare.

Un rol important în regalarea răspunsului la stres îl joacă DHEA, care este eliberat de glandele suprarenale împreună cu glucocorticoizii odată cu activarea axei HPA. DHEA-Sulfate (DHEA-S), o formă mai puternică decât DHEA, joacă rol neuroprotector și susține neurogeneza.

Cronobiologia stresului

Sistemul de stres are o activitate circadiană bazală și răspunde, la cerere, la factorii de stres.

Această activitate poate fi dereglată de stresori precum:

1. Stresori acuți: factori de stres fizici și metabolici, cum ar fi pierderea de sânge, provocări imune, durerea și hipoglicemia. Răspunsul reflex la acești factori este unul imediat. În funcție de momentul în care apare factorul de stres, amploarea reacției se modifică: de exemplu, o hipoglicemie importantă care apare dimineața va determina un răspuns mult mai amplu comparativ cu aceeași hipoglicemie care apare seară, când activitatea axei HPA este mai redusă.

Pe lângă acest răspuns reflex există și un răspuns anticipator care poate să apară chiar în absența unei amenințări reale și care se referă mai mult la stresul psihogenic.

HOMESTAZĂ / ALOSTAZĂ

Homeostazia se referă la stabilitatea sistemelor biologice, importante pentru viață.

Alostaza reprezintă efortul pe care îl face organismul pentru a menține această homeostazie atunci când este supus la diferite provocări.

Alostaza este anticipativă, ceea ce înseamnă că RĂSPUNSUL LA STRES poate apărea indiferent dacă amenințarea se materializează sau nu.

De aceea este foarte important să reținem că mintea umană este cel mai potent trigger al acestei alostaze inutile, adică un consum de energie care este destinat să contracareze efectele unui potențial stresor. Deci, ruminația și îngrijorarea sunt stări care consumă foarte mult din rezervele organismului.

Ca o legătură interesantă între activitatea psihică inutilă și energie, ruminația pare a fi cel mai puternic predictor psihologic al oboselii.

Stresori psihologici: sunt unii dintre cei mai puternici stimuli ai răspunsului endocrin la stres, în special atunci când implică elemente de noutate, incertitudine și imprevizibilitate.

Anticiparea unui eveniment sau retrăirea unui eveniment stresant pot fi activatori la fel de puternici ai răspunsului la stres ca și evenimentul în sine.

Spre deosebire de stresul metabolic, acut, care amenință viața, acest stres psihogen implică mai multe căi complexe care pot avea rol fie în diminuarea răspunsului la stres, fie în accentuarea acestui răspuns.

În fața oricărei amenințări sau provocări, fie reale, fie percepute, un organism trebuie să manifeste o serie de răspunsuri hormonale, autonome, imune și comportamentale coordonate și specifice care îi permit fie să scape, fie să se adapteze.

Caracteristicile și intensitatea răspunsului trebuie să se potrivească cu cele reprezentate de amenințarea în sine și nu trebuie să dureze mai mult decât este necesar.

Un răspuns care este fie inadecvat, fie excesiv în ceea ce privește specificitatea, intensitatea sau durata poate avea ca rezultat una sau mai multe patologii psihologice sau fizice.

O axă HPA „nestresată” își va păstra variația circardiană, nu va reacționa excesiv la stresor (prin creștere excesivă de cortizol), spre deosebire de o axă „cronic stresată” care va avea un răspuns plat cu secreții inadecvate de cortizol dimineața și seara.

Stresul cronic

Este considerat a fi factor de risc comun pentru 75-90% din bolile cronice.

Când stresul depășește capacitatea individului de a-l gestiona, acesta devine dăunător, iar riscul de îmbolnăvire crește cu ~20%.

În stresul cronic există o „biciuire” continuă a axei HPA din cauza faptului că întotdeauna există un stres în fundal care necesită adaptare continuă. Pe de altă parte, comunicarea între periferie și sistemul nervos este afectată și organismul nu primește informația că hormonii de stres sunt în cantitate mare.

Ca urmare:

• nivelul bazal de corticoizi va fi mare, posibil să apară o hipertrofie a glandelor suprarenale și/sau o atrofie a timusului.
• reglarea în jos a receptorilor de glucocorticoizi în regiunile cheie de feedback.
• reducerea eficacității feedback-ului negativ al glucocorticoizilor.
• modificări comportamentale asemănătoare depresiei.

HPA dereglată este hipervigilentă în toate situațiile, nu doar în cele periculoase.

Starea alostatică se referă la nivelurile de activitate modificate și susținute ale mediatorilor primari, de exemplu, glucocorticosteroizii, care integrează fiziologia și comportamentele asociate ca răspuns la medii schimbate și provocări (cum ar fi interacțiunile sociale, vremea, bolile, prădătorii, poluarea).

O stare alostatică are ca rezultat un dezechilibru al mediatorilor primari, reflectând producția excesivă a unora și producția inadecvată a altora.

Există 2 rezultate diferite:

1. Supraîncărcarea alostatică de tip 1 apare dacă cererile de energie depășesc venitul energetic și ceea ce poate fi mobilizat din rezerve.
2. Supraîncărcarea alostatică de tip 2 survine dacă cererea de energie apare atunci când sursele de energie depășesc cererea de energie (bilanț energetic pozitiv) și organismul continuă să preia sau să stocheze atâta sau chiar mai multă energie decât are nevoie – situație caracteristică sindromului metabolic, diabetului zaharat, obezității.

GLUCOCORTICOSTEROIZII și INSULINA

Unul dintre factorii care stau în calea ameliorării rezistenței la insulină este stresul cronic. Cu cât este mai important și cu cât reacția organismului la acest stres este mai importantă, cu atât va fi mai dificil de controlat rezistența la insulină. Acest lucru se întâmplă deoarece organismul va face toate demersurile pentru a susține supraviețuirea, chiar dacă asta înseamnă glucocorticoizi și catecolamine în exces.

Împreună, concentrațiile mari de insulină și glucocorticosteroizi favorizează depunerea de grăsime corporală și formarea de plăci de arteroscleroză.

O VIZIUNE ENERGETICĂ ASUPRA STRESULUI

O expunere prelungită la stres duce la declin funcțional, accelerează îmbâtrânirea și crește mortalitatea.

Stresul cronic implică creșterea „costurilor de viață” cu 62-108%, deci organismul nostru va consuma mult mai multă energie pentru a supraviețui, față de un organism care nu este supus unui stres cronic.

Metode de gestionare a stresului:

1. Exercițiul fizic – intervenția cea mai accesibilă și care are cel mai mare impact asupra scăderii riscului de mortalitate. Nu este nevoie să mergi la sală, o plimbare de min 3-5 ori pe săptămână duce la o adaptare mai bună la stres. Antrenamentul fizic regulat crește efieciența energetică și scade riscul pentru orice boală cunoscută.
2. Suportul social – poate antagoniza efectele expunerii la stres. Este important să menținem relațiile (față în față pe cât posibil) cu oamenii care ne sunt potriviți și cu care rezonăm.
3. Tehnici de relaxare: meditație, yoga, rugăciune, emoții pozitive, muzică, capacitatea de a fi autentic.

Studiile arată că în timpul meditației și al rugăciunii, rata metabolică poate fi redusă cu un procent extrem de important, până la 40%.

De asemenea, emoțiile pozitive au un rol important în gestionarea stărilor de stres. În acest sens, o tehnică de ajutor este cea a notării lucrurilor pentru care suntem recunoscători, a lucrurilor pozitive și frumoase care s-au întâmplat în viața noastră.

Inima, având un rol aparte, fiind organul care generează cel mai mare câmp electromagnetic dintre toate organele corpului, influențează creierul prin mai multe căi:

• neurologic, prin sistemul nervos anatomic.
• biochimic, prin intermediul hormonilor.
• biofizic, prin prin presiune și unde sonore.
• energetic, prin interacțiunile câmpului electromagnetic.

Regula 3.6.5.

3– încearcă să practici acest exercițiu de 3 ori pe zi.

6– pe timpul practicii, respiră de 6 ori/minut: inspiră pentru 5 secunde și apoi expiră pentru 5 secunde.

5– fiecare ședință de respirație de coerență cardiacă ar trebui să dureze 5 minute.

4. Restricție calorică, post intermitent, nutriție corespunzătoare, bogată în nutrienți, vitamine, aminoacizi (pentru sinteza de dopamină, serotonină, acetilcolină).
5. Plante adaptogene – determină o creștere a rezistenței nespecifice la stres, acționează ca eustresori „stres bun” și ca imitatori ușori de stres sau „vaccinuri de stres” care induc un răspuns de protecție împotriva stresului.

Patologiile legate de expunerea la stres

Capacitatea organismului de a răspunde la stres poate fi afectată de:

• Stresul din perioada copilăriei
• Istoricul de stres emoțional/fizic cronic.
• Vârstă.

Patologii generate de stresul acut:

• manifestări alergice: astm, eczemă, urticarie.
• migrene, atacuri hipertensive sau hipotensive.
• diferite tipuri de dureri: de cap, abdominale, pelvine, lombare.
• simptome gastrointestinale: dureri, indigestie, diaree, constipație.
• atacuri de panică și episoade psihotice.

Patologii generate de stresul cronic:

• anxietate, depresie, disfuncții executive și/sau cognitive.
• modificări cardiovasculare, precum hipertensiunea.
• modificări metabolice precum obezitatea, sindromul metabolic, diabet zaharat de tip 2.
• boli cardiovasculare aterosclerotice.
• boli degenerative neurovasculare.
• osteopenie si osteoporoză.
• tulburări de somn, cum ar fi insomnia sau somnolența excesivă în timpul zilei.

Organizația internațională a sănătății (WHO) recunoaște impactul expunerii prelungite la stres psihologic în hiperactivarea sistemelor neuroendocrine, cardiovasculare și imunologice. Bolile cardiovasculare fiind cele mai răspândite cu aproximativ 17.9 milioane de decese anual.

Axa HPA, IMUNITATEA și INFLAMAȚIA

Există o reacție bidirecțională și foarte importantă în care această axă a stresului este activată și de inflamația de la periferie. Modificările de orice fel ale glucocorticoizilor vor impacta sistemul imunitar, vor contribui la creșterea susceptibilității la infecții, la boli inflamatorii, alergii și cancer, deoarece cortizolul este un hormon pleiotropic care influențează expresia a până la 20% din genele umane și toate sistemele majore homeostatice ale organismului, inclusiv sistemul imunitar.

Stresul și imunitatea

Glucocorticoizii și catecolaminele induc o trecere sistemică de la un răspuns Th1 (imunitate celulară – cu rol în apărarea antivirală, anti-tumorală) la un răspuns Th2 (imunitate umorală – strâns legată de alergii și de diferite boli autoimune).

Inflamația și axa HPA

• un răspuns excesiv al axei HPA la stimulii inflamatori ar imita stresul sau starea hipercortisolemică și ar duce la o susceptibilitate crescută a individului la o serie de agenți infecțioși sau tumori ca urmare a suprimării Th1, dar o rezistență sporită la bolile autoimune/inflamatorii.
• în contrast, un răspuns defectuos al axei HPA la astfel de stimuli ar reproduce starea de deficit de glucocorticoizi și ar duce la o rezistență relativă la infecții și boli neoplazice, dar la o susceptibilitate crescută la boli autoimune/inflamatorii.

TEORIA ENDOBIOGENIEI – teoria globală a terenului

Se referă la individ ca un sistem biologic unic într-un anumit moment, care ia în considerare istoricul, examenul fizic, date de laborator și imagistică. Pe baza analizelor elementare se construiește un model matematic de indici direcți sau indirecți care permit formularea unei concluzii legată de starea actuală de sănătate a individului, de predispozițiile pe care le are și care permite interperatarea în corelație a diferitelor modificări la nivelul axelor endocrine pe care organismul le prezintă.

• terenul se menţine prin procesul de metabolism.
• metabolismul este suma tuturor acțiunilor legate de transformarea energiei și materiei în sistemele biologice.
• asigură atât integritatea materială cât si dinamismul funcțional al terenului.
• fiecare unitate de funcție are cerințe metabolice intrinseci.

Există un manager al acestui metabolism, care este reprezentat de sistemul endocrin. Sistemul endocrin prezintă 3 calități: 1. constanța acțiunii, 2. ubicuitatea acțiunii, 3. auto-reglarea.

Sistemul endocrin este în strânsă relație și cu sistemul imunitar și cu sistemul nervos și împreună constituie un triunghi în care fiecare participat este influențat de ceilalți.

Sistemul endocrin este în strânsă relație cu sistemul nervos central care calibrează, asigură o secvență optimă în timp, o durată, amplitudine și intensitate a funcției endocrine adaptată cererii.

Acest sistem neuroendocrin este în centrul evaluării endobiogenice.

Deoarece măsurarea directă a hormonilor circulanți nu este suficientă pentru a măsura funcționalitatea, sunt necesari biomarkeri direcți și indirecti ai funcției endocrine, care pot reflecta eficiența funcțională a managementului endocrin al terenului la fiecare nivel al sistemului. Și aici intervine endobiogenia, care rezolvă acest neajuns.

Doar în baza rezultatelor hemoleucogramei se poate face evaluarea funcțională a glandelor suprarenale.

Cei 4 indecși evaluați nu se referă la cantitatea de hormoni din sânge, ci se referă la funcționalitatea lor (modul în care modulează elementele figurate din sânge):

• indicele de cortizol.
• indicele cortexului suprarenal.
• raportul cortizol/cortex suprarenal (ACx).
• indicele de răspuns intestinal la adrenalină.

Printr-o combinare a celor 3 indici importanți (cortizol, adrenal și raportul dintre ei), există 27 de posibilități pe care sistemul le identifică și oferă tratament personalizat.

Această biologie a funcțiilor ne permite să determinăm tendințele patogene ale unui organism, stadiul său de dezvoltare și gradul de severitate al unei potențiale patologii.

De asemenea, poate fi folosită și ca instrument de urmărire a dezvoltării naturale a patologiei și a evoluției acesteia sub tratament pentru a putea face ajustările necesare.

Puterea tratamentului trebuie să se potrivească cu severitatea bolii și cu capacitatea de auto-vindecare a organismului.

De reținut!

O coordonare neuroendocrină optimă a sistemului de stres și reactivitatea acestuia este esențială pentru supraviețuire, dezvoltare adecvată, sănătate și bunăstare.

Expunerea la stres acut și cronic poate perturba reactivitatea neuroendocrină optimă, ducând la o vulnerabilitate sporită a organismului la factorii de stres și la  un risc mai mare de comorbidități psihice sau fizice.

Sunt necesare abordări noi pentru evaluarea neuroendocrină adecvată și gestionarea eficientă a dereglării sistemului de stres în tulburările legate de stres atât mental, cât și fizic, în special având în vedere provocările particulare ale noului stil de viață evolutiv al societăților moderne.