Sufletul unui copil într-un corp de adult

De la primul pas și până la ultima suflare, viața ne vorbește despre maturizare. Mai întâi ni se spune că trebuie să fim cuminți, apoi responsabili, iar într-un târziu puternici. Învățăm să ne alegem cuvintele, să ne ascundem slăbiciunile și să nu ne lăsăm răniți prea ușor. Fără să observăm, ridicăm zid după zid, convinși că astfel vom fi pregătiți pentru lume.

Undeva, în spatele lor, rămâne copilul care am fost.

El nu dispare odată cu trecerea anilor. Se retrage doar într-un colț mai tăcut al sufletului și așteaptă să fie chemat. Uneori se întoarce printr-o amintire, printr-un cântec sau prin mirosul unei case în care am fost cândva fericiți. Alteori îl simțim atunci când râdem fără să ne pese cine ne privește, când ne bucurăm de un lucru mărunt ori când mai avem curajul să credem într-un om.

Copilul din noi păstrează ceva din ființa pe care Dumnezeu a așezat-o la începutul drumului: sinceritatea încă neumbrită de interese, curiozitatea, încrederea și mirarea în fața lumii. El nu cunoaște toate regulile vieții, dar știe să simtă. Nu este întotdeauna prudent, însă este adevărat. Poate tocmai de aceea rămâne una dintre cele mai fragile și mai prețioase părți ale noastre.

Pe măsură ce creștem, ni se spune că maturizarea presupune să devenim mai duri. Să nu mai credem atât de ușor, să nu ne mai arătăm vulnerabilitatea și să nu mai lăsăm pe nimeni să vadă ceea ce ne doare. Începem să confundăm răceala cu puterea, distanța cu echilibrul și tăcerea cu vindecarea. Ne convingem că suntem mai puternici, deși, uneori, am devenit doar mai greu de atins.

Fiecare dezamăgire mai așază o piatră între noi și lume. Fiecare trădare ne învață să cercetăm îndelung mâna care ni se întinde. Fiecare pierdere ne face să iubim cu o ușoară teamă. Toate acestea ne schimbă. Ar fi nefiresc să nu o facă. Dar există o mare diferență între a învăța din suferință și a-i permite suferinței să hotărască cine devenim.

Maturitatea adevărată nu cere sacrificarea luminii interioare. Ea nu presupune să ucidem copilul din noi pentru a putea supraviețui. Dimpotrivă, poate că rolul adultului care am devenit este să îl ocrotească, să-i ofere discernământ fără să-i răpească bunătatea, să-l învețe că nu orice om merită încrederea lui, dar că viața fără încredere ar fi o încăpere fără ferestre.

Pentru a ne păstra lumina, avem nevoie de lucruri și de oameni care nu o sting. Avem nevoie de un spațiu interior în care să mai poată încăpea speranța. Numim uneori acest spațiu „pozitivitate”, deși cuvântul a devenit atât de des folosit, încât pare să-și fi pierdut din profunzime.

Pozitivitatea nu poate fi cumpărată și nici împrumutată de la altcineva. Nu este o stare de veselie permanentă și nici obligația de a zâmbi atunci când sufletul ne este greu. Ea ține de felul în care privim ceea ce ni se întâmplă și de sensul pe care îl dăm experiențelor noastre. Lumea nu ajunge la noi în forma ei pură. Tot ceea ce vedem, auzim și trăim trece prin memoria, emoțiile și rănile noastre. De aceea, aceeași întâmplare poate însemna pentru un om sfârșitul, iar pentru altul începutul unei schimbări.

Felul în care privim viața începe să se formeze foarte devreme. O vorbă spusă în copilărie poate rămâne în noi zeci de ani. O îmbrățișare poate deveni sentimentul că suntem în siguranță, după cum o absență poate lăsa în urmă teama că vom fi abandonați. Unele amintiri rămân limpezi, altele se pierd, dar urmele lor continuă să vorbească prin felul în care iubim, ne temem și ne apropiem de ceilalți.

Totuși, trecutul ne influențează fără să fie obligat să ne conducă întreaga viață. Putem învăța să ne privim rănile fără să ne confundăm cu ele. Putem înțelege de unde vin anumite frici și putem alege să nu le lăsăm să hotărască în locul nostru. Uneori, vindecarea începe tocmai în clipa în care adultul de astăzi se întoarce către copilul de ieri și îi spune: „Nu a fost vina ta. Acum sunt aici.”

Pozitivitatea autentică nu ne cere să negăm suferința, nu ne obligă să spunem că totul este bine atunci când nu este. Există tristeți care trebuie trăite, pierderi care trebuie plânse și tăceri care nu pot fi grăbite. Lumina nu se păstrează prefăcându-ne că întunericul nu există, ci refuzând să credem că el este tot ceea ce există.

Alături de pozitivitate stă optimismul. Cele două sunt apropiate, dar nu identice. Pozitivitatea ține mai ales de felul în care alegem să privim clipa prezentă. Optimismul își îndreaptă privirea către viitor. El nu ne promite că totul se va petrece așa cum dorim, ci ne șoptește că drumul poate continua chiar și atunci când nu-i vedem capătul.

A fi optimist nu înseamnă să fii naiv, nu înseamnă să închizi ochii în fața răului sau să aștepți ca lucrurile să se rezolve singure. Optimismul adevărat vede dificultatea, dar nu îngenunchează înaintea ei. Recunoaște rana, însă crede în vindecare. Acceptă posibilitatea eșecului, dar găsește puterea de a încerca din nou.

Poate că de acest fel de speranță are nevoie copilul din noi. Să știe că lumea îl poate răni, dar că lumea nu este alcătuită numai din răni. Că unii oameni vor pleca, dar alții vor rămâne. Că vor exista visuri pierdute, dar și drumuri pe care încă nu le-a descoperit. Că bunătatea nu este o slăbiciune, chiar dacă uneori vine cu un preț.

Să ne păstrăm sufletul de copil nu înseamnă să fugim de responsabilități și nici să rămânem captivi într-o inocență lipsită de discernământ. Înseamnă să nu renunțăm la mirare, să mai putem privi cerul fără să cerem nimic de la el, să râdem din toată inima, să ne emoționăm, să iubim, chiar dacă știm că iubirea ne face vulnerabili, să alegem bunătatea nu pentru că nu am cunoscut răul, ci tocmai pentru că l-am cunoscut și nu vrem să îi semănăm.

Timpul ne transformă oricum în adulți. Aceasta nu este marea încercare. Adevărata încercare este să trecem prin viață fără să devenim străini de omul care am fost cândva.

Maturitatea nu ar trebui să fie sfârșitul copilului din noi, ci întâlnirea lui cu adultul capabil să îl protejeze, iar dacă, după toate încercările, încă mai putem ierta, încă ne mai putem bucura și încă avem puterea să sperăm, înseamnă că lumina nu s-a stins.