La 26 aprilie 1986, la Cernobîl (Ucraina) a avut loc cea mai mare catastrofă ecologică din istoria contemporană a Europei, iar urmările acesteia sunt resimţite până în prezent. În urma exploziei de la Centrala Atomoelectrică şi a incendiului care a urmat, în atmosferă au fost eliberate cantităţi imense de substanţe radioactive.
Conform estimărilor Programului internaţional pentru monitorizarea efectelor accidentului de la Cernobîl asupra sănătăţii, iniţiat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cantitatea de material radioactiv degajată în mediu a fost de 200 de ori mai mare decât cea de după exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki. Conform Scalei internaţionale de evaluare a evenimentelor de la centrale nucleare, catastrofa de la Cernobîl este calificată ca un accident de cel mai înalt nivel – nivelul al 7-lea.
Impactul exploziei asupra sănătății
Dintre cei peste 40 de compuşi şi de elemente radioactive degajate în aer, cei mai activi şi mai periculoşi sunt dioxidul de uraniu şi produşii de fisiune puternic radioactivi: iod 131, care este absorbit la nivelul glandei tiroide, condiţionând dezvoltarea cancerului şi a altor afecţiuni tiroidiene, plutoniu 239, cesiu 134 şi 137, care, inhalate sau ingerate, pot afecta organele interne, favorizând apariţia cancerului pulmonar, leucemiei şi a mutaţiilor genetice, stronţiu 89 şi 90, care se acumulează în oase, producând tumori şi leucemie.
De aici deducem că majoritatea consecinţelor accidentului de la Cernobîl asupra sănătăţii umane sunt corelate cu efectele radiaţiei electromagnetice ionizante şi depind de tipul ţesutului, de natura radiaţiei şi de cantitatea absorbită.
La mai bine de 35 de ani de la producerea acestei adevărate drame planetare, realitatea efectelor asupra sănătăţii rămâne încă un subiect controversat, generând numeroase polemici. Consecinţele pe termen lung sunt extrem de disputate, rapoartele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi ale Organizaţiei Naţiunilor Unite fiind contestate vehement de grupuri independente de experţi, care afirmă că efectele tardive ale accidentului sunt minimizate.
Unica afecţiune care a fost unanim recunoscută de mai multe instituţii oficiale, inclusiv de Comitetul Ştiinţific al Naţiunilor Unite şi de Ministerul Sănătăţii, şi apreciată drept consecinţa cea mai evidentă a iradierii este cancerul tiroidian. Până în prezent nu există, totuşi, un consens ştiinţific în ceea ce priveşte lista celorlalte boli, în afară de cancer, care pot fi provocate de un nivel scăzut de radiaţie.
Savanţii estimează că numărul cazurilor de cancer tiroidian în rândurile persoanelor care erau copii sau adolescenţi la momentul producerii accidentului va ajunge la 8000 în deceniile următoare. Estimările publicate de OMS ajung până la 50.000 de cazuri.
Profesorul Edmund Lengfelder din München, specialist în domeniul bolilor produse de radiaţii, avertizează asupra celor 100.000 de cazuri de cancer tiroidian, apărute în toate grupele de vârstă. De menţionat că perioada de latenţă a cancerului radio indus este de 25 de ani, deci incidenţa cancerului de tiroidă este maximă la 25-30 ani post-expunere, fapt ce explică numărul alarmant de cancere tiroidiene din ultimii ani.
Pe lângă cancerul tiroidian, există o altă problemă legată de glanda tiroidă, condiţionată de acţiunea elementelor radioactive eliberate în timpul accidentului de la Cernobîl, și anume dezvoltarea hipotiroidismului (conform datelor din revista medicală Lancet). Cercetările efectuate la Universitatea din Pisa au demonstrat că expunerea la radiaţie în 1986 a condiţionat apariţia mai frecventă a anticorpilor antitiroidieni, comparativ cu populaţia generală. Aceşti anticorpi ulterior induc instalarea hipotiroidismului. După unele date, la fiecare caz de cancer tiroidian există alte 100 de cazuri de hipotiroidism.
Legătura dintre radiații, hipotiroidism și cancer tiroidian
Ţesutul glandei tiroide este compus din celule funcţionale înalt diferenţiate, cu o capacitate fiziologică de regenerare joasă, deci s-ar părea să fie puţin sensibil la radiaţia ionizantă. Însă analiza urmărilor accidentului de la Cernobîl a demonstrat că cele mai radiosensibile sunt sistemul hematopoietic şi cel endocrin, în particular glanda tiroidă. Esenţială în acest proces este proprietatea ţesutului tiroidei de a capta iodul, capacitate care creşte semnificativ la persoanele care locuiesc în zonele endemice.
Mecanismul dezvoltării patologiei tiroidiene în urma iradierii ar fi următorul:
La scurt timp după accidentul nuclear, acţiunea radioactivă principală va fi condiţionată de Iod131, care este rapid şi complet încorporat prin inhalaţie şi ingestie. În organismul uman, izotopii de iod se concentrează la nivelul tiroidei, atingând niveluri de 200 de ori mai mari decât în alte ţesuturi.
În procesul de apariţie a afecţiunilor tiroidiene, condiţionate de accidentul de la Cernobîl, au avut impact doi factori:
1) conţinutul insuficient de iod în mediul înconjurător din Republica Moldova și țările învecinate.
2) conţinutul extrem de mare de izotopi de iod radioactiv în materialul radioactiv eliberat.
Iodul radioactiv posedă un efect cancerigen puternic. Majoritatea sunt cancere papilare, mai agresive decât cele care apar în mod obişnuit și în cele mai multe cazuri dau metastaze în ganglionii laterocervicali, iar 30% metastazează la nivel pulmonar.
Totalul deceselor atribuite cancerului de tiroidă variază de la câteva zeci până la câteva sute de cazuri.
Situația din România
În România anului 1986, populaţia a aflat cu întârziere despre ce s-a întâmplat la Cernobîl. La mai bine de cinci zile de la accident, sovieticii ţineau autorităţile române încă „în ceaţă“.
La 30 aprilie, direcţia vântului dinspre Kiev se schimbase brusc şi norul radioactiv care măturase deja nordul continentului european atinsese şi teritoriul românesc.
Abia din 1 mai e luată în serios situația și încep pregătirile: avertismente despre apă, alimente, măsurarea radioactivității în mai multe orașe (prin 20 de stații chiar) și încep să fie adunate date despre cum pot fi combătute efectele expunerii la radiații. Vestea e comunicată și prin presa controlată de partid, dar e ciuntită sub scuza că nu trebuie panicată populația.
Fatalitatea face ca între timp, populaţia din România să iasă la iarbă verde şi să petreacă în natură zilele libere de 1 Mai.
În primii ani de după accidentul de la centrala nucleară Cernobîl, mulţi copii s-au născut cu malformaţii grave.
Principalul responsabil pentru accidentele de iradiere în primele săptămâni, iar în anii care au urmat, de numeroasele cazuri de cancer tiroidian, a fost Iod131 (cu o perioadă de semidezintegrare de 7,5 zile). Ingestia imediată de iodură stabilă saturează glanda tiroidă, blocând astfel fixarea Iod131 cancerigen în această glandă.
Nu există statistici şi studii clare în ţările fostului lagăr sovietic, deoarece asemenea cazuri erau tratate experimental şi ascunse publicului. Din păcate, aşa a fost şi în România.
Din puținele studii făcute reies următoarele:
- În lotul de persoane care au fost depistate cu modificări la nivelul glandei tiroide cea mai frecventă patologie s-a dovedit a fi hiperplazia difuză a glandei tiroide, urmată de tiroidita autoimună, care în multe cazuri este însoţită de funcţia scăzută a glandei tiroide sau/şi de prezenţa unor formaţiuni de volum în parenchimul tiroidian.
- Cunoaştem bine că la populaţia generală, patologia tiroidiană se caracterizează prin prevalenţa net superioară la femei comparativ cu bărbaţii, pe când în majoritatea studiilor, prevalența maladiilor glandei tiroide la bărbați este semnificativ mai mare comparativ cu cea înregistrată la bărbaţii din populaţia generală.
Concluzii
- Cu toate că efectele reale asupra sănătăţii, provocate de accidentul de la Cernobîl, sunt în continuare un subiect controversat, afectarea morfologică şi funcţională a glandei tiroide produsă de radioactivitatea eliberată este un fapt dovedit.
- Este extrem de importantă supravegherea dinamică de durată a persoanelor care au suferit în urma catastrofei de la Cernobîl, cu efectuarea examinărilor clinice şi paraclinice regulate. O atenţie deosebită necesită contingentul de persoane cu vârsta sub 14 ani la momentul producerii accidentului, aceştia având un risc crescut pentru dezvoltarea cancerului tiroidian.
- Sistemul endocrin este o verigă importantă în menţinerea homeostazei organismului uman, deci dereglările apărute la acest nivel pot condiţiona şi amplifica dezvoltarea efectelor precoce şi celor tardive ale radiaţiei ionizante. Aceasta determină necesitatea unei evidenţe dinamice a persoanelor suferinde de pe urma accidentului nuclear, în scopul minimizării efectelor nocive asupra sănătăţii.
Resurse
https://repository.usmf.md/bitstream/20.500.12710/15858/1/RADIATIA_IONIZANTA.pdf
