Dormeau strămoșii noștri mai bine decât dormim noi? Evoluția somnului #1.

Numele meu este Ioana, sunt medic și câțiva dintre dumneavoastră mă cunoașteți ca Ioana Vitamina. Începând de astăzi dăm startul unei serii despre somn. Problema somnului nu este aleasă întâmplător, ci este un capitol pe care nu prea îl înțelegem așa cum ar trebui, deși o treime din viața noastră o dormim.

Te-ai trezit vreodată la 2:00–3:00 noaptea fără alarmă, fără zgomot, fără să ai niciun motiv aparent? Stai treaz/ă o oră, te învârți în pat, te enervezi că nu poți dormi și a doua zi ești distrus/ă. Ei bine, ce ar fi dacă ți-aș spune că acea trezire nu este neapărat o problemă, că nu este nici insomnie, nu este nici stres și nici nu e ceva în neregulă cu tine, că de fapt corpul tău face ceea ce era programat să facă de foarte mult timp, pentru că în cea mai mare parte a istoriei umane documentate oamenii nu dormeau așa cum dormim noi acum.

Nu încercau să aibă cu orice preț opt ore de somn fără întrerupere, ci dormeau diferit și cel puțin în ceea ce privește relația cu trezirile nocturne, par să fi fost mult mai relaxați decât suntem noi astăzi.

Și cam cât de relaxați erau ei așa? Păi, avem populații studiate în care cuvântul insomnie nici măcar nu există. În următoarele minute vreau să înțelegem cum dormea omenirea înainte de lumina electrică, ce experiment din anii ’90 a demonstrat că avem încă acel tipar și de ce trezirile în miez de noapte s-ar putea să fie cel mai natural lucru pe care îl face creierul nostru.

Cum se dormea acum 300 de ani…

Imaginează-ți că este anul 1700 și trăiești într-un sat undeva în Transilvania. Nu ai curent electric, nu ai telefon și nici nu ai ce să faci pe Netflix. Când apune soarele, lumea devine întuneric, dar întuneric din acela adevărat, nu cu telefonul sub pătură. Ai o lumânare, eventual un opaiț cu seu, dar lumina lor este atât de slabă încât la 1 m distanță abia vezi contururile camerei. Așa că undeva între 9:00 și 10:00 seara te culci. Dormi vreo trei-patru ore, apoi pe la miezul nopții sau puțin după te trezești, dar nu ești panicat, nu ești frustrat și nici nu încerci cu disperare să adormi la loc. Te trezești liniștit, ca și cum ar fi cel mai normal lucru de pe pământ, pentru că este. Stai treaz/ă o oră, poate două, vorbești cu cineva de lângă tine, te rogi, te gândești la ziua care a trecut, eventual mănânci ceva și te culci la loc. Acest tipar se numea somnul întâi și somnul al doilea și oamenii aveau un somn în două etape, adică un somn bifazic.

Până acum ai putea spune, bine, bine, dar poate oamenii dormeau așa pentru că nu aveau ce face seara. Noi avem ce să facem seara. Este o afirmație corectă și am avut și eu aceeași curiozitate. De aceea hai să vedem cât de adevărat este.

Ce a demonstrat știința?

În anul 1992, Thomas Wehr de la National Institute of Mental Health a testat ce se întâmplă când oamenii sănătoși petrec 14 ore pe zi în întuneric timp de câteva săptămâni. După o fază inițială de somn prelungit, somnul multora s-a reorganizat spontan în două episoade separate, între unu și trei ore de veghe liniștită. Experimentul sugerează că în condiții de întuneric prelungit, somnul uman poate deveni bifazic, dar nu dovedește singur că acesta a fost modelul universal sau obligatoriu al oamenilor din trecut. În primele nopți, participanții au adormit în jur de 11 ore pe noapte. Cercetătorii au interpretat asta ca pe o rambursare a unei datorii de somn acumulate. Oamenii aceia aparent sănătoși din Washington DC veneau cu un deficit de somn de care probabil nici măcar nu erau conștienți.

Dar partea cu adevărat fascinantă a venit în săptămâna a patra. După ce datoria fusese deja plătită, somnul participanților s-a stabilizat la aproximativ 8 ore pe noapte, ci s-a împărțit de la sine în două blocuri simetrice de câteva ore fiecare. Foarte important este faptul că nimeni nu le-a cerut să facă asta și nici nu le-a explicat nimeni conceptul de somn bifazic. Iar Wehr a descris acea veghe nocturnă ca pe o stare alterată de conștiință asemănătoare meditației. Asta explică acum pentru mine un fenomen pe care l-am observat atunci când eram mică la bunicii mei care în fiecare seară în creierii nopții se trezeau și se rugau.

Dacă somnul bifazic a fost răspândit timp de secole, întrebarea logică ar fi ce l-a schimbat. Răspunsul scurt este lumina. Iar răspunsul mai lung este o poveste despre lumină artificială, industrializare și oameni care au început să transforme noaptea în timp de producție.

Până în secolul al XVIII-lea, singura lumină artificială disponibilă era flacăra — lumânări, opaițe, torțe. O lumânare produce aproximativ 12–13 lumeni. Este suficient să vezi pe unde calci, dar nicidecum suficient să-ți păcălești creierul că este încă zi. Apoi au venit lămpile cu gaz la începutul anilor 1800. O singură lampă cu gaz era de vreo zeci de ori mai puternică decât o lumânare. În anul 1823, Londra avea deja aproape 400 de felinare cu gaz care iluminau peste 300 de km de străzi. Dintr-o dată, în oraș nu mai era complet întuneric noaptea, dar adevărata revoluție a venit la sfârșitul anilor 1870 când Thomas Edison a perfecționat becul electric. Un bec era de aproximativ 50–100 de ori mai puternic decât o lumânare și dintr-o dată puteai să transformi noaptea în zi cu apăsarea unui singur întrerupător.

Din acel moment noaptea a putut să fie prelungită artificial, aproape ca și cum ziua nu se mai termina. Edison era convins că somnul este o pierdere de vreme și a declarat că somnul este o pierdere criminală de timp moștenită din epoca peșterilor. Se lăuda că doarme doar trei-patru ore pe noapte. Asta în timp ce toată casa și laboratorul lui erau pline de paturi de campanie pe care dormea în timpul zilei. Cu alte cuvinte, Edison dormea într-un final cât dormea oricine, doar că o făcea sub formă de power nap, de pui de somn în multiple reprize.

Dar dincolo de ipocrizia savuroasă a lui Edison, efectul a fost real. Becul electric a căzut perfect în brațele revoluției industriale, care avea nevoie de muncitori disponibili în ture fixe, pe ore exacte, fără pauze dictate de somn. La începutul secolului al XIX-lea, pauza de la miezul nopții s-a redus treptat, iar până la sfârșitul secolului somnul bifazic dispăruse aproape complet din viața urbană occidentală. Și odată cu el a dispărut și ideea că trezirea în miez de noapte este un lucru normal.

Uite de ce contează asta astăzi. Dacă te trezești la 2:00 noaptea și nu poți adormi timp de 45 de minute, ești convins că ai o problemă. Dar datele ne sugerează că acea trezire ar putea fi un ecou biologic al unui tipar de somn care a funcționat perfect timp de secole. Un tipar pe care noi l-am abandonat în mai puțin de 200 de ani. Ce putem spune cu certitudine este faptul că somnul bifazic a existat la scară largă în Europa preindustrială, iar experimentul lui Wehr demonstrează că biologia umană are capacitatea de a reveni la acest tipar în condiții de întuneric prelungit.

Ceea ce ne arată istoria și biologia nu este că trebuie neapărat să revenim la somnul din 1700, ci că putem să ne relaxăm puțin în relația cu somnul nostru. Să înțelegem că felul în care dormim astăzi este în mare măsură o construcție culturală, nu neapărat o lege biologică. Iar anxietatea legată de somn face adesea mai mult rău decât trezirea în sine. Apoi, pune telefonul jos, stai în întuneric și o să adormi la loc.

Vă mulțumesc pentru atenție și sper că v-a fost de folos acest material. Iar dacă aveți întrebări, lăsați-le în secțiunea de comentarii. Eu sunt Ioana Vitamina și nu rămânem la frunze, căutăm întotdeauna rădăcina.