Au trecut peste 100 de ani de la descoperirea insulinei, un important regulator al glicemiei, vasodilatației, creșterii celulelor și metabolismului proteinelor.
Scăderea reacției țesutului țintă periferic la acțiunea insulinei duce la rezistența la insulină, o afecțiune fiziopatologică complexă cu sensibilitate redusă, capacitatea afectată de a inhiba producția de glucoză și de a stimula eliminarea periferică a glucozei și adesea însoțită de hiperinsulinemie pentru a menține stabilitatea zahărului din sânge.
Rezistența la insulină generează obezitate, diabet de tip 2 și complicațiile acestuia, boala ficatului gras non-alcoolic, tumori, boli cardiovasculare și alte boli metabolice. Orice boală sau tulburare care duce la un proces metabolic anormal poate fi definită drept boală metabolică, care reprezintă o amenințare majoră pentru sănătatea umană și afectează calitatea vieții. Prin urmare, este de mare necesitate să înțelegi clar rezistența la insulină și să explorezi abordări terapeutice inovatoare pentru a reduce povara
Stilul de viață modern se caracterizează prin reducerea cheltuielilor de energie, consumul de alimente bogate în calorii și fast-food, sedentarism, nerespectarea unui program de mese și stres psihologic cronic. Acest stil de viață declanșează mai multe mecanisme, cum ar fi dezvoltarea rezistenței la insulină, care agravează stresul metabolic.
Studiile au arătat că intervențiile în stilul de viață prin scăderea mică în greutate (7-10%), 150 de minute de exerciții de intensitate moderată pe săptămână și abordările de terapie comportamentală sunt foarte eficiente în prevenirea și tratarea rezistenței la insulină și a diabetului zaharat de tip 2.
Exercițiile fizice
Multe dovezi susțin rolul important pe care îl are activitatea fizică regulată și exercițiul fizic în optimizarea sensibilității la insulină. Antrenamentul fizic are efecte asupra sensibilității la insulină prin optimizarea transportului și metabolismului glucozei.
După cum știm, exercițiul fizic crește capacitatea oxidativă și biogeneza substraturilor mitocondriale din mușchiul scheletic.
În plus, datele disponibile sugerează că exercițiile aerobe pot duce la creșterea sensibilității la insulină și la îmbunătățirea metabolismului glucozei printr-o varietate de mecanisme moleculare diferite, inclusiv reglarea în sus a transportorilor de insulină pe membranele celulare ale celulelor dependente de insulină, reducerea adipokinelor, normalizarea statusului redox, îmbunătățirea funcției celulelor β, reglarea fosforilării IRS-1, reducerea nivelurilor plasmatice de ceramide și inducerea angiogenezei, ceea ce poate duce la o incidență redusă a complicațiilor diabetice, precum și la alte efecte metabolice.
S-a demonstrat că și alte forme de exerciții, cum ar fi yoga, îmbunătățesc rezistența la insulină. Mai multe meta-analize au arătat că yoga este o intervenție sigură și eficientă pentru reducerea circumferinței taliei și a tensiunii arteriale sistolice la pacienții cu sindrom metabolic, în special în îmbunătățirea sănătății cardio-metabolice.
Dietă și terapie nutrițională
Dietele bogate în grăsimi și obezitatea pe care o induc sunt o cauză majoră a rezistenței la insulină. Pe de altă parte, scăderea în greutate, atunci când este necesar, și intervențiile dietetice precum programele de post intermitent care reduc carbohidrații din dietă pot îmbunătăți semnificativ răspunsurile glicemice și insulinice. Din datele științifice disponibile, reducerea aportului total de carbohidrați în timpul zilei la 40-50% din aportul zilnic de energie, cum ar fi o dietă în stil mediteranean și o dietă bogată în proteine, este unul dintre obiceiurile alimentare cheie pentru îmbunătățirea rezistenței la insulină. Dieta mediteraneană se caracterizează printr-o gamă largă de nutrienți cu efect cardioprotector și modificări benefice semnificative ale factorilor de risc metabolici, inclusiv indicele HOMA. Unele studii raportează că o dietă bogată în proteine este mai eficientă în controlul rezistenței la insulină și variabilitatea glicemică în comparație cu o dietă mediteraneană.
În ceea ce privește compoziția dietei, o strategie alimentară cheie pentru tratarea rezistenței la insulină și îmbunătățirea controlului glicemic este consumul de alimente și mese care reduc fluctuațiile glucozei, cunoscute că induc stresul oxidativ și deteriorarea celulelor beta. Contribuția dietelor bogate în grăsimi la obezitate și rezistență la insulină este binecunoscută. Cu toate acestea, o abordare unică a pierderii în greutate prin înlocuirea aportului de grăsimi cu carbohidrați este contraproductivă, deoarece ar putea exacerba rezistența la insulină. Cercetătorii sugerează că restricția calorică pentru pierderea în greutate și raționalizarea compoziției de macronutrienți a dietei este importantă. Carbohidrații sunt principalul macronutrient care influențează răspunsul glicemic, mai ales după masă. În ultimii ani, unii cercetători au propus consumul de carbohidrați bogați în fibre alimentare și indice glicemic scăzut, cum ar fi cerealele integrale, acestea îmbunătățind sensibilitatea la insulină, independent de hormonii intestinali. O meta-analiză recentă a raportat că creșterea aportului zilnic de fibre cu 15 sau 35 de grame în comparație cu o dietă săracă în fibre a redus evaluarea modelului homeostatic al rezistenței la insulină, ceea ce duce la îmbunătățiri ale controlului glicemic, lipidelor, greutății și inflamației.
Nu doar cantitatea de carbohidrați consumată este importantă, ci și momentul din zi în care se consumă. Rezultatele unor studii randomizate controlate sugerează că este recomandabil să se consume cel puțin jumătate din carbohidrați la prânz și să se evite consumul de cantități mari de carbohidrați la micul dejun sau la cină pentru a controla vârfurile glicemiei, care pot fi legate la variaţiile diurne ale sensibilităţii la insulină. Rezultatele unui alt studiu au arătat că 10 ore de alimentație restrictivă (post intermitent) au îmbunătățit calitatea vieții prin reducerea greutății corporale și îmbunătățirea glicemiei, a sensibilității la insulină și a tulburărilor metabolice asociate.
Prin urmare, pentru a optimiza pe deplin efectele dietei asupra sensibilității la insulină, poate cea mai bună opțiune a noastră este să asigurăm combinația dintre o dietă bogată în fibre și săracă în carbohidrați.
Importanța somnului
Somnul este o componentă esențială a fiziologiei umane. Din păcate, privarea de somn a devenit endemică în societatea noastră modernă. Privarea de somn are implicații de amploare care se extind cu mult dincolo de rezistența la insulină și disfuncția metabolică. În ultimii ani, au apărut o mulțime de date care oferă dovezi convingătoare pentru a lega privarea de somn cu risc crescut de rezistență la insulină, obezitate și diabet zaharat de tip 2. Deși nu sunt înțeleși complet, factorii care mediază IR ca răspuns la privarea de somn implică probabil căile autonome centrale, răspunsurile endocrine (de exemplu, modificări ale hormonilor cheie ai apetitului grelină și leptină) și starea inflamatorie. Cu toate acestea, datele din studiile bazate pe rozătoare sugerează că modificările microbiotei intestinale ca răspuns la privarea de somn pot media, de asemenea, efecte importante asupra rezistenței la insulină. Într-un studiu pe șoareci care au fost expuși la fragmentarea somnului timp de patru săptămâni, a existat un aport crescut de alimente și modificări reversibile în microbiota intestinală (inclusiv creșteri preferențiale ale Lachnospiraceae și Ruminococcaceae și o reducere a Lactobacillaceae).
Vitamina D
În plus față de efectele sale asupra scheletului, vitamina D are efecte semnificative asupra funcției celulelor β pancreatice și asupra sindromului metabolic, inclusiv tensiunea arterială, obezitatea abdominală, metabolismul glucozei asociat cu acesta, deoarece calcitriolul funcționează ca mesager chimic prin interacțiunea cu receptorii de reglare a fluxului de calciu de pe celulele beta. După cum au arătat rezultatele unei meta-analize, a existat o relație inversă între concentrația serică de vitamina D și riscul de sindrom metabolic la populația adultă generală în studiile transversale. Studiile in vitro au arătat că vitamina D ar putea regla metabolismul lipidelor și glucozei în țesutul adipos, mușchii scheletici și ficatul și secreția pancreatică de insulină.
Mineralele
Mineralele sunt micronutrienți esențiali pentru corpul uman. Deficiențele anumitor micronutrienți din cauza dietei pot duce la dezechilibre în homeostazia glucozei și rezistență la insulină.
Magneziul este un cofactor necesar pentru accesul glucozei la celule și metabolismul carbohidraților și are funcția de a regla activitatea celulelor beta pancreatice și secreția de insulină.
Nivelurile scăzute de ioni de magneziu conduc la o activitate defectuoasă a tirozin kinazei, blocând acțiunea intracelulară a insulinei și transportul de glucoză celular alterat, promovând astfel rezistența la insulină. Pe de altă parte, deficiența de magneziu inhibă apărarea celulară împotriva daunelor oxidative și declanșează inflamația sistemică cronică care influențează rezistența la insulină. Există dovezi care sugerează că suplimentarea cu magneziu atenuează rezistența la insulină la pacienții care prezintă și hipomagnezemie. De asemenea, studiile pe animale au arătat că suplimentarea cu magneziu pentru a crește concentrațiile plasmatice reduce nivelul de glucoză din sânge, îmbunătățește funcția mitocondrială și reduce stresul oxidativ la șoarecii diabetici. Cu toate acestea, sunt încă necesare noi studii de intervenție pentru a clarifica rolul nutrienților în prevenirea acestei tulburări metabolice, precum și pentru a standardiza tipul, doza și momentul suplimentării cu magneziu.
Zincul este un micronutrient esențial pentru metabolism. Diabetul afectează homeostazia zincului, iar tulburările în homeostazia zincului au fost asociate cu diabetul și rezistența la insulină. În plus, zincul acționează ca un pro-antioxidant pentru a reduce formarea ROS (specii reactive de oxigen), care este deosebit de benefic în îmbătrânire și rezistența la insulină. Deficiențele minerale sunt asociate direct sau indirect cu stresul oxidativ, care în cele din urmă duce la rezistență la insulină sau diabet.
Concluzii
Obezitatea reprezintă o amenințare globală pentru sănătate. O mare parte din ramificațiile obezității provin din numeroasele sale efecte indirecte, inclusiv efecte adverse asupra aspectelor socio-economice (de exemplu, luarea concediului medical de la locul de muncă, șomaj și scăderea productivității și a veniturilor), stigmatizare (de exemplu, discriminare și excluziune socială) și sănătatea mintală generală, bunăstarea și calitatea vieții. În plus, efectele directe ale obezității sunt substanțiale și includ asocierea cu mai mult de 50 de comorbidități legate de obezitate. Există patogeneze de bază variabile pentru aceste numeroase comorbidități.
Acestea variază de la efectele mecanice ale obezității, de la presiunea asupra articulațiilor care suportă greutăți, restricții ale respirației și restricții ale căilor respiratorii superioare în apneea obstructivă în somn până la efectele opiniilor societale legate de obezitate, prejudecățile și stigmatizarea asupra dezvoltării depresiei și a altor probleme de sănătate mintală, inclusiv impactul negativ asupra bunăstării emoționale generale, a stimei de sine și a productivității generale.
Cu toate acestea, în ciuda acestor patogeneze variabile, rezistența la insulină reprezintă o temă comună care împletește multe dintre comorbiditățile directe legate de obezitate, în special legate de efectele metabolice și cognitive. În acest fel, rezistența la insulină se află la intersecția dintre creșterea în greutate și obezitate și disfuncția metabolică și cognitivă care caracterizează și stă la baza multor comorbidități legate de obezitate.
Având în vedere rolul central al rezistenței la insulină ca mediator cheie în efectele nocive ale obezității, modificarea cu succes a acesteia formează o strategie terapeutică importantă. Deși pierderea în greutate se asociază cu o sensibilitate îmbunătățită la insulină în contextul obezității, un punct cheie este că îmbunătățirea eficientă și potențial cronică a rezistenței la insulină poate apărea pur și simplu prin adoptarea unui stil de viață sănătos.
O relevanță deosebită pentru rezistența la insulină include trei piloni ai stilului de viață: (I) implicarea regulată în activitatea fizică și evitarea sedentarismului; (II) adoptarea unei diete sănătoase, inclusiv a unui aport alimentar bogat în fibre; și (III) îmbunătățirea calității și a suficienței somnului cu evitarea privării și perturbării somnului. Din păcate, mulți dintre noi în lumea noastră modernă nu reușesc să atingă cel puțin una dintre aceste componente ale stilului de viață sănătos. Deși există o implicare populară în activități fizice în timpul nostru liber, tehnologia modernă limitează nevoia multora dintre noi de a ne angaja în sarcini solicitante din punct de vedere fizic, cel puțin în munca noastră. Dietele noastre moderne foarte procesate și sărace în fibre împiedică adesea încercările de modificare a dietei. Cultura noastră modernă de acces instantaneu „24/7” cu stiluri de viață aglomerate și stresante, medii zgomotoase și luminoase poate avea un impact negativ asupra modelului nostru de somn. În plus, cultura și societatea noastră nu par să prețuiască somnul așa cum ar trebui, acesta fiind deseori neglijat față de dietă și exercițiile fizice.
Resurse
https://publications.aston.ac.uk/id/eprint/42233/1/ijms-22-00546-v2.pdf
https://www.frontiersin.org/journals/endocrinology/articles/10.3389/fendo.2023.1149239/full
